Întrebări şi doruri...

De cât curaj ai nevoie să îţi asumi o relaţie?

E atât de greu să mănânci o îngheţată şi să petreci odupă amiază jucând cărţi sau povestind pur şi simplu vrute şi nevrute în compania cuiva drag?

Câtă răbdare să ai în astă viaţă?

E dificil să laşi un banner cu  o carte pe blogul tău? Vrei să fii plătit pentru asta? 

Ce înseamnă prietenia azi?

Care este înălţimea la care poţi fi numit scund? 

E grav să fii o persoană activă? Dar să ai succes? Dar să faci acte caritabile?

De ce ne este mai uşor să discutăm telefonic şi nu într-un parc?

De ce când ne este bine, când suntem fericiţi uităm de cei care ne-au fost alături?

De ce când împrumutăm o carte, un CD, uităm să le înapoiem?

De ce ne este greu să dăm o explicaţie când vrem să renunţăm la o relaţie? 

De ce este mai uşor să criticăm decât să lăudăm un prieten?

 *

Mi-e dor de oameni buni.... şi prieteni adevăraţi...

Mi-e dor de  teatru....

Mi-e dor de începuturi...

Mi-e dor de visuri împlinite...

Mi-e dor de încurajări...

Mi-e dor de îngeri...

Mi-e dor de joacă şi de jocuri...

Mi-e dor de sport...

Mi-e dor de dragoste....

*

Oare voi primi răspunsuri...?

Mulţumesc Universului că exist... :)

Cel mai bun antistres: rasul

Frumoasa mi-a fost ziua de azi.

Am lenevit pana pe la vreo 9 si ceva. O conversatie din care am aflat ca relaxarea mea se face prin lectura. (si eu care credeam ca este teatrul si scrisul). Hahahaha. Uite cum de la altii, ma descopar si eu. Am aerisit, impaturit rufe, ascultat muzica, baut cafea, primit urari, scris felicitari si pregatit de drum. Ultima zi de inscrieri la titularizare. Mai avea de dus cartea de munca, conform cu originalul. Ajung acolo pe la 13.30 si imi spune tanti aceea:

- Asteptati 10 minute, suntem in pauza de masa.

Ma gandesc de zece daca sa trimit un mesaj sau nu. Pana sa ma hotarasc, cineva intra in vorba cu mine. Nu prea avea chef, dar hai... 

Las cartea de munca, intr-un final, apoi o iau alene spre posta. Trimit felicitari si o carte cadou. Cumpar si timbre.

Revin acasa.In cutia de scrisori, un plic. Destinatar eu, exeditor... Buzaul. Ihmmmm... Ador surprizele. Deschid cu nerabdare. Un cititor fac al povestilor mele, mi-a trimis o felicitare cu doi iepurasi (un el si o ea vopsind oua), cu o urare deosebita. MULTUMESC mult Stefan si alor sai (Un Paste cu u iepuras bogat in vise implinite si sanatate va doresc). Mananc ceva si pornesc spre Cismigiu. In graba, mi-am lasat si telefonul acasa, ceea ce nu prea fac. Mi-am luat in schimb cartea de lecturat. Am inceput "Tarmul"... cartea primita de la Cora. Este povestea de viata a unei profesoare de limba franceza... o poveste in care ma regasesc partial. 

In Cismigiu este un targ cu diverse pentru sarbatorirea Pastelui. O batranica draguta, imi aminteste ca rasul iti pune in miscare muschii fetei. Da... invatasem candva ca si sarutul pune in miscare un numar mare de muschi ai fetei, dar clar RASUL este sanatos. :) 

Am aflat ca sunt pudica si mi-am confirmar ca nu-mi place sa gatesc. :))

Per total o zi frumoasa....minunata... insorita... 

In autobuz, lectura de voie.... ceea ce va urma si acum... :)

O seara minunata, cu liniste, armonie, zambete, voie buna, echilibru si speranta. :)

Tu

Căutai cu ură în buzunarele de sticlă.

Visele-mi ce crescuseră din sâmburii mandarinelor

ce le mâncasem lângă oceanul bucuriei de-a fi cu tine 

ţi-au zgâriat degetele.

Şarpele boa se plictisise să mă înşele

De dragul broaştelor pe care i le dădeai.

Aşa că a evadat în copacul cu scoarţă de catifea.

Dumnezeu mi-a dat să citesc canonul iubirii regăsite.

Tu vei privi cu fluturi albaştri spre mine....

Şi mă vei zări în fericirea uitată pe oglinda 

Rătăcită prin faldurile rochiei din pânză de rodie.

Cândva... am scris versuri

:) Cândva - dacă stau să mă gândesc îmi amintesc exact, dar nu-mi doresc -, am suferit din dragoste rănită. Şi am început să-mi revărs oful, crezând că scriu poezii. Le-am lăsat să zacă pe ici ,pe colo. Le-a citit un prieten care le-a făcut operaţii estetice şi mi le-a redat ciuntite, dar curate.

Acum ceva timp, un prieten talentat mi-a cerut poeziile. L-am avertizat că nu sunt poezii, ci trăiri... viaţă... sentimente... dezamăgire... tristeţe... lacrimi... suferinţă.

Mi-a spus după o săptămână: "Ai avut dreptate. Nu sunt poezii. E viaţa ta, însă mă laşi să le modific? Există şi poezie în ele. Tu scrii proză foarte bine". "Eu nu scriu nimic bine... eu nu scriu ca să devin scriitoare... (deşi îmi doresc)... eu scriu ca să mă purific, să mă redescopăr citindu-mi rândurile... să văd cât cresc în zile, în ani, într-o viaţă. Poate îmi voi publica fragmente din blog la bătrâneţe, dacă voi aduna trăiri însemnate":

M-am amuzat teribil.... 

Nu am înnebunit... nu îmi amintesc despre durerile mele beauvoiriene (de la Simone  de Beauvoir... dar printre materiale ştiinţifice, am descoperit poeziile corectate. Mi s-a făcut dor de versuri... şi redau o poezie de-a mea refăcută şi renăscută din cenuşă. ;)

Mă-ntind 

Mă întind să prind…

Nu, nu stele, ci norul ăla de ieri.

Pe care l-am văzut când ne plimbam.

Ştii foarte bine că-mi plac pernele moi.

Mă-ntind să adun dragoste.

Ei lasă gluma! Ştii cum arată.

Mă-ntind să prind soarele din ape.

Ştii că vreau să schimb veioza din camera mică.

Mă-ntind să deschid geamurile

Ştii… astăzi am cele mai frumoase picioare.

mă intind să-ţi ating mâinile.

Ştii foarte bine că nu te voi uita niciodată.

Tu, iubite, ce întinderi ai? Sper că nu musculare…  

                             

am cravata mea....

au fost zile libere. sora mea si-a luat concediu si a sortat fotografii. zeci de amintiri i s-au scurs printre degete. la un moment dat, imi spune: "sor, erai atat de frumoasa si vesela cand erai mica!" si ne punem pe ras. dar, asa este. am fost o fetita extrem de vesela si nebunatica.
in fotografie, ma faceau pioniera (Parcul Carol I sau Libertatii; acum, predau in zona). era un frig de crapau pietrele. purtam dres alb de bumbac si fustita scurta - ca si cele de acum (caci mama si-a dorit fete, sa ii mostenim calitatile fizice: picioare frumoase).

imi amintesc cu drag si amuzament acum, efortul mamei de a ma da la scoala la 7 ani. a mers cu mine la medic, la psiholog sa ii dea scris ca nu sunt dezvoltata cognitiv pentru varsta mea. apoi, cand nu mancam sau nu faceam ce imi cerea, ma ameninta ca ma duce la scoala. executam fara drept de apel! ostaseste!

invatatoarea, cand m-a vazut in prima zi de scoala, i-a spus mamei ca sunt eleva model, asa cum se descrie in carti: cu codite si pampoane, cu uniforma scrobita si scurta, cu ciorapi 3/4 (sa va spun ca pe 15 septembrie 1984 - parca? - cautam avid soarele?).
concluzia este ca... imi doresc un copil frumos si cuminte ca mine, dar destept ca ambii parinti la un loc.