Cândva... am scris versuri

:) Cândva - dacă stau să mă gândesc îmi amintesc exact, dar nu-mi doresc -, am suferit din dragoste rănită. Şi am început să-mi revărs oful, crezând că scriu poezii. Le-am lăsat să zacă pe ici ,pe colo. Le-a citit un prieten care le-a făcut operaţii estetice şi mi le-a redat ciuntite, dar curate.

Acum ceva timp, un prieten talentat mi-a cerut poeziile. L-am avertizat că nu sunt poezii, ci trăiri... viaţă... sentimente... dezamăgire... tristeţe... lacrimi... suferinţă.

Mi-a spus după o săptămână: "Ai avut dreptate. Nu sunt poezii. E viaţa ta, însă mă laşi să le modific? Există şi poezie în ele. Tu scrii proză foarte bine". "Eu nu scriu nimic bine... eu nu scriu ca să devin scriitoare... (deşi îmi doresc)... eu scriu ca să mă purific, să mă redescopăr citindu-mi rândurile... să văd cât cresc în zile, în ani, într-o viaţă. Poate îmi voi publica fragmente din blog la bătrâneţe, dacă voi aduna trăiri însemnate":

M-am amuzat teribil.... 

Nu am înnebunit... nu îmi amintesc despre durerile mele beauvoiriene (de la Simone  de Beauvoir... dar printre materiale ştiinţifice, am descoperit poeziile corectate. Mi s-a făcut dor de versuri... şi redau o poezie de-a mea refăcută şi renăscută din cenuşă. ;)

Mă-ntind 

Mă întind să prind…

Nu, nu stele, ci norul ăla de ieri.

Pe care l-am văzut când ne plimbam.

Ştii foarte bine că-mi plac pernele moi.

Mă-ntind să adun dragoste.

Ei lasă gluma! Ştii cum arată.

Mă-ntind să prind soarele din ape.

Ştii că vreau să schimb veioza din camera mică.

Mă-ntind să deschid geamurile

Ştii… astăzi am cele mai frumoase picioare.

mă intind să-ţi ating mâinile.

Ştii foarte bine că nu te voi uita niciodată.

Tu, iubite, ce întinderi ai? Sper că nu musculare…