Fractură

Cum fac eu numai nefăcute? Nu ştiu... dar încerc să vă povestesc.

Joi, la orele 12 mi s-a spus că până luni la orele 12 trebuie să am montate aparatle noi din dotare, ca trebuie sa vopsesc nişte dulapuri şi să fac ordine. Toate bune şi frumoase. Dar sunt singură. Nu vreau să spun că sunt firavă căci am crescut în condiţii grele (pot spune, adică am scos apa din fântână ani buni). Din dorinţa de a nu mă face de râs, de a face din "laboratorul" acela, cât de cât un laborator, m-am pus pe treabă. Vineri, într-o bine meritată pauză, am văzut că piciorul meu drept era umflat şi mă durea. Nu am dat importanţă. A trebuit sa plătesc şi nişte facturi, deci am mers destul pe jos. Credeam că nu mai ajung acasă. A fost şi o mică grevă a celor de la RATB... îmi venea să plâng de durere.

Ajunsă acasă, m-am spălat, mi-am pus o faşă elastică. Durerea s-a estompat.

Luni, în nebunia aceea de lucru... responsabilităţi, aranjări şi rearanjări, cărat de apă distilată de la etajul 1... nu am simţit durerea. Seara, având de făcut diverse pregătiri pentru a doua zi, n-am dat importanţă. Marţi am fost o persoană "importantă". Miercuri, am alergat încolo şi încoace, dar durerea şi umflarea piciorului... m-a dus la medic. Când m-a văzut, m-a trimis la urgenţă să-mi fac radiografie. Cum mie nu-mi plac medicii şi nici nu sunt aşa panicoasă, am zis că merg azi. Am fost la o policlinică, mi-am făcut o radiografie, conştientă că nu-i nimic grav. Când aud că e fractură, zâmbesc. Asta e. E o modă în institut să ai picioarele rupte. Primesc trimitere la ortopedie. Îmi amintesc că am un coleg de liceu, ortoped, sau cum spunea el... "lucrez la oase rupte". Aşa îmi mai amintesc de colegi. E plecat in Belgia, stabilit acolo. Altfel, paote apelam la ajutorul lui.

O perioadă voi fi casnică. S-au redus deplasările mele. Oare trebuie să învăţ ceva din asta? Posibil... în primul rând, nu-mi ridică nimeni statuie că am dat o faţă "normală" laboratorului. Nu voi primi nici măcar o ciocolată.

Zâmbesc... am făcut-o şi pe asta.

Piatra

Apa trece, pietrele rămân.

Citesc "Strigătul pietrelor" de Hikaru Okuizumi, din colecţia Cotidianul. Am aflat că fiecare piatră se formează şi se şlefuieşte în ani buni. Până şi pietricica ce ne intră în pantofi are o viaţă lungă. Unele pietre strălucesc. Altele, doar când sunt ude strălucesc. (Aşa e şi cu oamenii? Trebuiesc puşi într-o lumină anume pentru a fi buni, frumoşi, strălucitori? Nu am găsit încă răspunsul la această întrebare). Depinde de conţinut.

Mă gândeam, la sufletele împietrite. Cât de puternic or străluci? Cât de dure or fi? Ce le poate înmuia? Cred că doar lacrimile... lacrimile cuiva drag, care din dragoste şi durere, îşi doreşte să-l reînsufleţească. Lacrimile calde, care se preling pe umăr, apoi caută febril drumul spre suflet şi-l transformă. Nisipul se scurge la picioare, apa pătrunde în celule, sângele umple cele patru camere spaţioase ale inimii şi sufletul prinde viaţă.

Nu lăsaţi inimile şi sufletele să fie împietrite. Hrăniţi-le cu dragoste şi bucurie.

Mâinile

Întotdeauna am privit cu plăcere mâinile oamenilor. Unele atât de muncite, încât îţi vine să le iei şi să le mângâi, sa le oblojeşti.

Am întâlnit mâini firave, emotive... albe, din care viaţa parcă s-a scurs. Am văzut mâini delicate, îngrijite, frumoase, armonioase, ca şi cum ar fi modele pentru o pereche de mănuşi.

Îmi plac degetele lungi, de pianist, de scriitor, de artist in general. Degetele exprimă aşa mult! Să dau un exemplu: sensibilitate, frumos, gingăşie, artă, emoţie, siguranţă.

Mi-am aminit de o poezie:

"Degetul mare, pleacă la plimbare.

Arătatorul, duce bastonul.

Mijlociul, duce paltonul.

Inelarul, duce geamantanul.

Degetul mic, nu duce nimic, pentru că e mic."

Totul e construit cu un rost pe această lume. Până şi degetul inelar. Cât de romantic este bunul Dumnezeu de s-a gândit aşa, la toate.

Mâinile pot spune atâtea despre tine. Îţi dă în vileag şi meseria dacă nu ai grijă de ele.

Să ne împreunăm mâinile în rugăciune, să mulţumim că le avem şi să le preţuim.

S-au închis porţile

Am promis că revin cu detalii. A fost bine. Oameni constienţi de prezenţa emoţiilor, au adresat întrebări uşoare, mi-au urat succes, au părut sau chiar au fost, interesaţi de domeniul meu de cercetare. Un domn, a dorit sa consulte o carte din biblioteca laboratorului. Fiind o zi cu multă deschidere, am permis şi acest lucru.

La un moment dat, a venit un tânăr, care îmi adresa întrebări, dar în acelaşi timp lua notiţe. De la oboseală eram tare nedumerită. Uitându-mă la ecusonul său, am văzut că este de la presă.

Per total, a fost bine, interesant... m-am descurcat. M-am simţit un om mare. Toţi colegii de seama mea, aveau în spate şefi cu experieţă, care le-au preluat această "povară". Eu, am fost doar eu cu mine.

Vă mulţumesc că mi-aţi fost alături! Am simţit asta din plin şi vă rămân datoare.

Gata! S-au închis porţile, s-a dat drumul la câini şi ne apucăm să cercetăm. Cu mai mult drag, cu enorm de mult spor şi cu rezultate măreţe.

Toate bune să se-adune.

Mă dau mare...

N-am cu ce mă, n-am cu ce... dar ma dau mare. Azi pentru mâine.

Mi-am tuns breton şui, noroc că se poarta. Fac economie, doar lucrez în cercetare. Nu-mi permit lux şi răsfăţ la coafor de fiţe. Mai nou, duc bani de acasă ca să-mi amenajez laboratorul.

Îmi scot rochia de gală, îmi lăcuiesc unghiile, scot pantofii cu toc cui -să fiu la înălţime - şi mă parfumez cu cel mai bun parfum din colecţie.

Poate vă întrebaţi de ce?! E doar Ziua Porţilor Deschise (şi a geamurilor spălate).

Ei... mai este un motiv. Voi ţine speach (hai să zic discurs, să fie româneşte)... în faţa oamenilor din ministere, directori de institute, presei. Neam de neamul meu n-a făcut asta.

Azi, mă dau mare... mâine, nu ştiu ce va fi... cât de mult îmi vor tremura genunchii, vocea nu mai spun... dar comentez mâine seară rezultatul.

Departe

Vreau sa ajung departe. Vreau sa ajung la el.

-Dar ai piciorul luxat?!

-Tocmai de aceea vreau sa-l vad. Atat. Nu vreau mai mult.

Ii spun in fiecare clipa, in gand cat mi-e de dor de el, de ochii lui.

Vocea lui calda, cu aroma de ciocolata fierbinte, este incuiata in sertarul din dreapta al sufletului meu.

Descui si ascult, ca o caseta muzicala, de cate ori vreau.

Imi sterg lacrimile de dor... si pornesc, schiopatand, spre departe.

Strabat munti si vai, traversez campii si rauri.

Ploaia mi-o fac prietena... vantul imi usuca parul.

Copacii imi ofera roadele lor. -Esti atat de slaba... nu stim cat vei rezista. Intoarce-te!

-Nu. Dragostea cere sacrificii.

-Il vei gasi si vei lesina, spune un smochin timid.

Zambind, culeg o smochina, si-i raspund: Asta imi va da energie.

Pornesc mai departe, cu durere ce-mi seaca sufletul. Ma pansez cu frunza de brusture. Un paianjen imi face o fasa. Albinele imi aduc miere. Prind puteri.

-Stii unde trebuie sa ajungi? Pe cine cauti?!ma intreaba vantul.

-Nu stiu unde este. Dar il caut pe el. L-am vazut de doua - trei ori in viata mea, imi apare adesea in vis, raspund.

-Drum bun si mult curaj. Aici, eu imi schimb directia, asa ca te parasesc.

-Am sa-ti dau de stire despre finalul departarii mele.

Norul pufos, vesel si aromat cu rom, se apropie:

-Te insotesc de aici, zise zambind si sigur pe el.

-Multumesc.

-De ce il cauti pe el?

-Mi-e dor de el, tare dor. Vreau doar sa-l vad, sa-l fotografiez pe retina, pentru totdeuana. Sa-l port in sufletul meu, mereu si pretutindeni. Sa-l am ca tipar.

-Trebuie sa-ti acopar umerii. Ne apropiem de Polul Nord.

-Uite un pinguin. Ce dragut este. Tocmai ce am vazut Happy Feet.

Ii fac semn cu mana. Imi trimite un pupic.

Mai fac trei pasi si vad o familie de ursi polari.

-Cat sunt de albi! exclam.

Ma aud si-mi fac cu ochiul. Puii patineaza, asa putin, in cinstea mea.

Ursoaica, vazandu-mi piciorul ranit, imi da o pereche de cizme de blana. [Sunt pitipoanca].

Pe un ghetar, zaresc o colonie de foci. Ma aplauda si imi ureaza bine am venit.

Langa un foc, un explorator.

-Te asteptam, imi spune.

-Stiai ca vin?intreb mirata.

-El mi-a zis ca vii. Te-a simtit, aproape de cand ai plecat.

-Ciudat. Voiam doar sa-l vad, fara ca el sa stie.

-Stie. Si vrea sa fiti impreuna pana cand moartea va va desparti. Acestea fiind spuse, ma batu usor pe umar, imi inmana diploma de invingator si adauga:

-Va meritati unul pe altul. Sa fiti fericiti!

Ii multumesc norului ca m-a incalzit, intru in iglu si-mi spun:

-Nu pot sa cred ca am ajuns asa departe. Eu voiam doar sa-l vad. Nu pot sa cred ca si lui ii e dor.

Este un semn de la Dumnezeu. Oare? Atat de departe incat nu-mi vine sa cred ca imi mai sunt ascultate rugaciunile.

Canada vs România

Săptămâna trecută, am primit vizita neaşteptată a învătătoarei mele. S-a reîntors în ţară împreună cu fiicele ei, pentru a le arăta România. Fiica cea mare s-a născut aici. Avea doi ani când a plecat. Cea mică s-a născut acolo, la scurt timp după ce au ajuns, astfel căpătând rapid cetăţenie canadiană, căci da, am uitat să spun, Canada este ţara în care s-au stabilit.

Învăţătoarea mea s-a născut şi a copilărit în acelaşi cartier în care locuiesc acum. Unul mărginaş, sărăcăcios, în care acum se fac lucrări de reabilitare... dar din care au plecat oameni mari. Printre ei, Ştefan Iordache, Gelu Colceag. ( asta e aşa, să-mi spăl onoarea). Oricum, omul sfiinţeşte locul.

În visarea mea, credeam că acolo totul e foarte uşor, umblă câinii cu covrigi în coadă. Se pare că nu e deloc aşa. Se munceşte. Acolo, spre deosebire de aici, oamenii chiar muncesc ca să aibe. Nu aşteaptă să le pice din cer. Când sunt daţi afară, fac cursuri de reprofilare şi încep altceva. Îşi fac propriile lor mici afaceri. De exemplu, un cabinet de masaj terapeutic, o micuţă firmă de materiale promoţionale etc. Am înteles că, dacă vrei cu adevărat ceva, se poate. Când ai afacerea proprie, chiar te zbaţi pentru a reuşi. Acolo, oamenii sunt foarte organizaţi şi stiu ce vor.

Tinerii sunt mult mai maturi. Îşi iau carnet de conducere de la 16 ani, au responsabilităţi, lucrează în vacanţe de la 16 ani şi nu râde nimeni de ei că nu au ce mânca şi de aceea muncesc. Clar este o altă mentalitate, de aceea au atins un nivel înalt de civilizaţie. Bravo lor.

Noi în cât timp vom ajunge ca ei?

M-am simţit fericită şi mândră că maestrul şi-a vizitat unul din cei mai buni învăţăcei.