Comment ca va?

Comme ci, comme ci, comme ci, comme ca.

Dimineata... 7.30... suna telefonul. Ma trezesc. Am putine ore azi. Iubesc ziua de vineri.

Ajung la scoala... ma supar putin... amenint cu scaderea notei la purtare. Ahh... uneori mi-e asa lehamite de "militaria" asta impotriva lipsei de bun simt.

In cancelarie, incurajez o colega - mult mai experimentata ca mine in invatamant, chiar si mama de doi baieti - sa reziste nesimtirii si lipsei de bun simt si respect a elevilor. Are lacrimi in ochi. Offf... E trist ca, dupa ani de scoala, experienta, sa ajungi sa iti fie scarba sa intri la ore. Slava Domnului ca m-am mai obisnuit, si nu mai dau importanta prostiei. Imi fac meseria asa cum trebuie, incerc sa ii invat ceva - cat de putin - util, apoi dau notele dupa cum merita. De asta am zeci de elevi in situatie de corigenta. I-am avertizat ca ii ascult din recapitulare si ii trec numai daca merita.

Merg la Muzeul de Istorie, in vizita la o colega de master si prietena. A fost de sarbatori la Munchen, imi arata fotografii, ma serveste cu un ceai, imi da sa mananc fructe. Primesc cadou marzipan de Germania. Timpul alearga ca un nebun. Unde s-o grabi, nu stiu. Trebuie sa plec, ea este in timpul programului.

Ajunsa acasa, imi verific adresa de e-mail... vesti dragute....

Scriu... ascult muzica si gasesc melodia "Comment ca va?" - The Shorts... trimit mesaje... vorbesc cu o colega de facultate si rad si rade si ea, si-mi multumeste ca am facut-o sa rada. Viata e dura, dar noi suntem mai duri si mai flexibili. Putem sa-i baram neplacerile cu un simplu zambet, si ea se inmoaie. Te ia in brate si iti mai ofera o sansa sa demonstrezi ca esti un om bun, inteligent si optimist.

Sa fie cum e mai bine pentru fiecare...

My sister, ma soeur, my angel

Aceasta este sora mea... E suparata ca am slabit aproape cat ea si ii e teama ca ii voi purta hainele. Ha ha ha. E o fata minunata! Cat e de slaba, atat e de puternica.

Unii spun ca semanam... altii ca deloc.

Ne iubim, ne ciondanim, ne sustinem reciproc, ne incurajam si ne imprumutam cu bani.

Cand eram mici, nu lasam pe nimeni sa o atinga sa nu o murdareasca. Am avut parte de o frumoasa papusa vie! I-am dat ciocolata la o saptamana de zile, caci am crezut ca nasa nu a mai avut bani sa ii cumpere si ei. :)) Avem o multime de amintiri frumoase... inclusiv aceea ca, am facut concurs de sarituri din pat pe covor, iar eu, fiind mai mare, mai grea, am cazut aiurea si mi-am fracturat degetul mic. Vrea sa fiu fericita, vreau sa fie fericita si implinita, sa-si finalizeze toate proiectele incepute.

Acest post a fost la intamplare... am gasit poze cu ea in minivacanta din Budapesta, mi s-a facut dor de ea (e la servici pana seara tarziu) si am scris sa mi se vindece sufletul de dragul ei.

Iubiti-va fratii si surorile! Sunt dati cu un scop... scop precis!

A scrie

De cateva luni, am descoperit cu mare drag, verbul "a scrie". M-am indragostit de el. Se pare ca si el de mine. Sunt fericita. Dragostea e reciproca. Am cu cine ma juca. Verbul vine cu idei si chef de joaca. Am primit si instrumentele necesare: pix si stilou, la pachet. Penarul seamana cu o carte (asa spun elevii)... deci, voi scrie carti. Multe si frumoase, diverse si interesante, pentru copii si "copii mari".

Notez idei si apoi - cand vor veni cheful si inspiratia, in vizita de cateva ore, poate chiar zile - le dezvolt. Mi-ar placea sa invat grafica pe calculator. Totul sa fie facut cu multa daruire. Sa dau viata si energie personajelor mele.

Aseara, pornind de la o imagine cu un soricel haios si viu colorat, am inceput sa scriu o poveste... si degetele alergau pe tastatura si verbul "a scrie" ma indemna la joaca. Se amuza teribil pentru fiecare cuvant mai sugubat si stiurlubatic gasit si adaugat in poveste.

Azi, am gasit pe blogul lui Adrian Ciubotaru (http://www.adrianciubotaru.ro/become-a-better-writer/) un indemn la scris. Il "fur" si eu:

1. Write.

2. Write more.

3. Write even more.

4. Write even more than that.

5. Write when you don’t want to.

6. Write when you do.

7. Write when you have something to say.

8. Write when you don’t.

9. Write every day.

10. Keep writing.

Prin urmare si-asa deci... las calculatorul pornit, documentul word deschis si, printre diverse activitati (un aspirat, un test corectat, o manichiura, putina miscare pe muzica ritmata), mai scriu un rand - doua la o poveste.

Sper sa am succes garantat (ceea ce va doresc si voua, celor ce-mi cititi aceste randuri "nazdravane").

Zile senine si spor in tot ce faceti!

Povestile mele

Azi m-am revazut, dupa vacanta, cu un coleg, profesor de fizica, bunic de doi baietei frumosi si isteti. Din vorba in vorba, povestind despre jocurile dansului in vacanta cu nepotii, am adus vorba de povestile mele. I-am spus ca am scris povesti si ca ii voi imprumuta cartea sa le citeasca si sa primesc criticile constructive.

Raspunsul dansului a fost: "Cum sa scrii tu povesti? Nu esti mama! Cum ai inceput sa scrii? Ai scris despre biologie?" o eruptie de intrebari ce ma faceau sa zambesc.

-Nu sunt mama, dar voi deveni, am spus, sigura pe mine.

-Da, asa este, zise prompt. Si atunci sa vezi ce povesti vei scrie!

La plecare, m-a rugat sa ii trimit povestile pe mail.

Am promis, le-am trimis si iata raspunsul:

"Le-am si printat si am constatat ca nimic nu exista fara suflet.

Ai talent ai stofa. Te-ai nascut sa fii sriitoare. Cand ai timp, cu simtul tau realist, cu putin umor ascuns, modifica si adu-i imbunatatiri doc mele,fara sa schimbi esntial continutului.Ai tot sprijinul meu moral. Felicitari."

Fie ca povestile mele sa fie din ce in ce mai frumoase, mai educative, citite cu sufletul la gura de copii si parinti si bunici.

Nebunie

Plec spre scoala, impreuna cu sora mea. Drumurile noastre se separa la un moment dat. E frig si umezeala. Ajung zgribulita la scoala. Discutii aprinse in cancelarie. Suntem singurii bugetari care trebuie sa recupereze orele pierdute in saptamana de concediu neplatit. Viata nedreapta! Ajungem la concluzia ca era mai bine pe vremea lui Ceausescu. Era egalitate, avea fiecare de lucru, isi permitea oricine un concediu, iti luai casa etc.

Intru la clasa. Iau catalogul la verificat. Observ cu stupoare ca am muuulti corigenti. Unora le e frica si au lacrimi in ochi. Sunt cuminiti ca niste mielusei. Ma amuza. Nu vreau sa ii trec pe toti. Asta e clar!

La metrou, ma las "vrajita" de monitoarele care ruleaza diverse stiri: rata somajului va creste, profesorii nu mai primesc bani pentru materiale didactice (am dat atatia ani bani pentru xerox, am adus hartie de acasa... ce mai conteaza un an in plus), sfaturi despre cum sa faci economie: sa nu mai iesi in oras, sa economisesti curent, sa nu mai vorbesti la telefon, sa inveti sa gatesti (asta mi s-a parut geniala - eu tocmai descoperisem un magazin cu mancare gata gatita).

Merg la o biserica sa iau agheasma si e coada. Doua doamne in varsta, imi spun ca se vede ca nu le am cu biserica, ca nu stiu care e "ritualul". Le las sa isi faca numarul, ma intorc si plec. Ma hotarasc sa ajung pe seara la Mitropolie. Am momente cand ma pot stapani, sunt calma si linistita.

Pe seara, in centrul Bucurestiului nebunie, politie si aglomeratie. Nu prea inteleg de ce, dar... poate nici nu trebuie sa inteleg...

Seara linistita... muzica - "Don't wory, be happy" - si scris povesti!

:) fel de fel de zambete :)

Am gasit aceasta carte. Zambesc. Asa este. Mult timp am fost complexata de tenul meu. Numai eu stiu cate tratamente si creme si solutii am testat. Dar, nu sunt singura. Chiar imi pasa... si incerc sa scap si sa fiu "frumoasa"... dar am inteles (si asta de la elevi - un motiv in plus pentru care m-am intors - cred) ca frumusetea mea vine din privire, din zambet, din suflet. Ei ma iubesc pentru ca sunt "buna", ca sunt ingrijita, ca ma imbrac tineresc etc. Am invatat sa ma iubesc pentru ce am bun, si sa ascund sau sa diminuez defectele. Oricum, frumusetea fizica e trecatoare.

Citesc bloguri. Aflu de oameni care fac reviste de fotografie, doar pentru ca isi doresc asta. Daca va merge, bine, daca nu, nu vor avea regrete. E minunat sa te lasi purtat de dorinta! (Am trait pe propria piele si e dumnezeiesc).

Am fost intrebata de curand: "de ce m-ai ales pe mine?" Da... chiar asa? De ce aleg anumiti oameni in viata mea? Pentru ca ma simt atrasa de ei. Pentru ca ma simt bine, relaxata, confortabil in compania lor. (am avut intalniri cu oameni ce ma inhibau si luam calmante pentru a rezista in compania lor fara a plange). Pentru ca desfasoara activitati profesionale in domenii ce ma atrag. Pentru ca avem pasiuni comune. Pentru ca vreau sa cunosc fel si fel de oameni, cat mai diversi. Pentru ca imi place un zambet al lor, ochii, mainile ingrijite, un gest (romantic)... ha ha ha...

Care e drumul meu? Cel pe care merg. Cand va fi cazul, Cineva imi va face semn sa cotesc...

Zambesc. Fel si fel de zambete. Dar nu ma las. Zambesc.

Cerul

Imi place sa privesc cerul. In fiecare zi. Ador forma norilor, iubesc cerul senin, culoarea albastra. Mi-am dorit sa imortalizez cerul. Mi s-a facut acest hatar. (nu-mi place sa cer, dar e adevarata zicala biblica: "Cere si ti se va da".) Am avut parte de nori frumosi si Luna Albastra (fotografiata), de cer colorat in roz si gri, culori ce se amesteca atat de frumos, ca si cum ar fi realizate de un pictor profesionist.