Linistea monotona a diminetii este sparta de taraitul insistent al telefonului.
Pasii obositi, plictisiti ai Evei se indreapta spre peretele galben al holului, unde sta atarnat telefonul.
-Da.
-Salutare. Biletul de avion se afla in posesia mea. Cum vrei sa ti-l trimit?
-E ok o intalnire la pranz, intr-un restaurant modest?
-Mai bine de atat nici nu-mi puteam imagina.
-La ora 13 in fata muzeului de istorie.
-Perfect. La 13 sa fie.
*
Eva era fascinata de scrisori. Uneori isi scria singura. Orice: amintiri vesele, triste, indemnuri, realizari. Degetele lungi tineau cu atata gratie stiloul primit de Craciun de la sotul ei.
- Pentru autografe, draga mea.
- Vaaai. Cata incredere poti avea intr-o femeie- copil!
- E, hai… stiu eu ce stiu, si o imbratisa patimas, sarutand-o. A… era sa uit.. Am o surpriza pentru tine.
- Inca una?
- Asta chiar merita atentia. Este o adevarata opera de arta.
Barbatul interesant, cu o voce placuta, nas putin acvilin, privire patrunzatoare, ii devenise sot Evei acum trei ani. La inceput, cand s-au cunoscut, erau ca soarecele si pisica. Ea isi dorea romantism, poezie, arta, declaratii de dragoste, iar el nimic.
Acum, simtise nevoia sa ii ofere femeii minunate din viata lui marturia dragostei ce i-o purta.
- Poftim, si-i inmana o cutie de catifea albastra.
- Sa vad, sa vad! Sunt atat de curioasa.
Capacul cutiei zbura pe canapea. Zece-cinsprezece scrisori, asteptau frumos oranduite, in plicuri albastre, sa fie lecturate.
-Nu pot sa cred! Ai facut tu asta?!
-Da… mi-am invins teama de penibil.
Eva se prinse de gatul lui si-l saruta.
-Acum, ma retrag sa le citesc. A… iti multumesc dragul meu. Un alt sarut prelung pecetlui buzele dornice ale sotului.
-Atunci, eu ies la o plimbare. Lectura placuta!
*
Soferul nu vazuse ca cineva se afla pe trecerea de pietoni. Lovitura a fost puternica. Barbatul care isi lasase sotia sa citeasca dovada dragostei purtate in fiecare fibra a miocardului, nu s-a mai intors acasa.
*
Eva isi lua cutia albastra. O aseza in bagaj. Lacrimile se incapatanau sa isi paraseasca matca. Maine va zbura spre noua ei viata. Un alt inceput… alte locuri… alti oameni….
O noua viata...
de Vavaly
Sa ai puterea de a o lua de la capat dupa ce ai trait cele mai frumoase clipe ale vietii tale, aceasta era provocarea careia Eva trebuia sa ii faca fata. Alesese calea aerului crezand ca astfel isi va scurta timpul petrecut cu ea insasi, cu gandurile care nu ii dadeau pace. Cat trecuse oare de cand il vazuse iesind pe usa , de cand ii zambise pentru ultima data? O ora? O zi? O saptamana? Putea fi si un an , nu ar fi stiut sa spuna. Timpul se suspendase pentru o vreme, trecuse pe langa ea fara sa simta. Traise si se hranise din amintiri, din scrisorile ce acum stateau frumos aranjate in cutia albastra, asa cum le ordonase sotul sau.
Sotul sau... cat se va mai putea agata de aceste cuvinte? Cat ii vor mai fi hrana sufletului si trupului? Cat le va mai putea invoca celor din jur, ca scuza pentru disparitia ei din toate locurile in care obisnuia sa mearga si care acum nu ii mai spuneau nimic?
Tocmai de aceea Eva pleca. Nu pleca pentru ca simtea sa o faca, ci pentru ca era dorinta Lui. Da, sotul ei ii vorbise prin scrisori chiar si dincolo de fiinta. O vroia fericita, vesela, daruind bucurie si zambete celor din jur, indiferent de obstacolele ce i le-ar fi scos in cale viata. Si viata ii scosese in cale cel mai mare obstacol: acela de a numai fi doi, de a incerca sa fie intreaga fara jumatate din ea. Femeia - copil trebuia sa fie femeie, sa fie responsabila pentru viata ei. Si cum altfel ar fi putut face asta decat daruind si daruindu-se?
Simti ca avionul nu era totusi cea mai buna cale. Avea nevoie de aer, de soare, de peisaje noi, de oameni necunoscuti care sa rada, sa ii zambeasca. Un ragaz de o zi sau doua petrecut in autocar pentru a ajunge la destinatie ar fi mai mult decat binevenit. Acolo unde mergea era nevoie de ea. Era nevoie de o femeie sigura pe ea, trebuie sa ajunga zambind pentru a cuceri micutii ce o asteptau curiosi si increzatori.
Tara era frumoasa, portocalii erau in floare acum cand pleca ea. Nu ar fi putut sa ii vada de sus, dintre nori. Se precipita sa anuleze biletul de avion de teama sa nu se razgandeasca.
Pleca hotarata spre prima agentie de voiaj ce ii iesi in cale si se bucura ca un copil cand afla ca era o cursa aproape imediat acolo unde vroia sa ajunga...
Isi dadu seama ca, de cateva minute, asculta foarte atenta conversatia delicioasa a doi pusti, despre masini, fiecare etalandu-si cu mare emfaza cunostintele in domeniu. Se mustra ca trecuse atata timp de cand nu se mai gandise la El, simti o durere in dreptul inimii la acest gand, o sete cumplita o arse. Isi promise sa nu se mai intample, va incerca sa se gandeasca la El mai des, sa nu il uite, sa nu lase sa se estompeze amintirea lui, a sotului ei.
Dar iarasi trecura ore, trecu o zi, se afla in tara spre care plecase. Peisajul era incantator, totul era nou pentru ea. Albul caselor, largimea autostrazilor, aroma mancarurilor despre care citise doar in carti. Oamenii pareau ca zambesc la tot pasul, batranii nu semanau deloc cu cei de acasa: erau veseli, binevoitori, dornici de a schimba o vorba buna, erau optimisti si plini de viata. Simtea cum renaste pe acele meleaguri.
Seara se lasa greu, vazu cel mai frumos apus de soare din viata ei, cel mai lung si cel mai tarziu pe care si-l putea imagina. Gandul ii zbura iarasi catre el, ii vorbi in gand, il simti aproape cu fiecare centimetru patrat al trupului ei. Ar fi vrut atat de mult sa traiasca impreuna acele clipe...
Dar usile se deschisera si soferul anunta gara finala. Ajunsese la destinatie. Emotii noi isi facura loc in inima ei. Oare cum va fi? Cine o va astepta? Cum se va descurca intr-o tara straina, vorbind o limba pe care nu o stapanea foarte bine?
O masina era parcata ceva mai incolo.Doi copii se jucau cu mingea dar se oprira cand
vazura autocarul oprind. Alaturi de ei veni un barbat inalt, cu parul grizonat, cu o expresie de ingrijorare dar si de nerabdare pe chip. Ii cuprinse dupa umeri si ii aduse aproape. Da, ei erau. Ii recunoscu usor din cele cateva poze pe care le primise pe e-mail. Aveau nevoie de ea. Toti trei aveau nevoie de ea....
...Oare cand au trecut sase luni? Eva se intreba zambind, grabindu-se sa termine de gatit pranzul pentru cei doi nazdravani ce urmau sa vina de la scoala curand. A fost greu, a trait clipe de neliniste, de cautare, a fost trista, a plans mult. Dar casa era mare, frumoasa, luminoasa, soarele ii zambea in fiecare dimineata, maslinii si smochinii o invitau zilnic sa isi ia caietul si stiloul pentru a scrie, pentru a nu lasa pasiunea ei sa se stinga. Cei din jur ii zambeau, o intelegeau, o menajau. Copiii erau niste minuni ce o cuprindeau cu bratele seara, la culcare, cu dorul lor in suflet dupa mama lor... care plecase si ea departe.... poate pentru a se intalni cu sotul ei si a veghea impreuna de acolo, de sus... Zambi iarasi, aplecandu-se sa aseze o jucarie la locul ei . Erau atatea de facut in casa, nu era timp de reflectii si de nostalgii. Privirea i se opri o clipa asupra cutiei albastre, asezata mai sus, pe un raft, printre atatea lucruri frumoase. Mana poposi pe capacul ei, ca intr-o mangaiere...
Usa se deschise larg si trei glasuri dadura navala pe usa , fiecare strigand mai tare ca lui ii era cel mai foame. Se asezara cu totii la masa, veseli si plini de voie buna.
In linistea amiezii se auzi glasul fetitei:
- Multumesc Mama ca mi-ai spalat bluzita cea rosie pentru maine .
Clipa ramase suspendata... se dilata... emotia navali in toti cei patru. Barbatul si femeia se privira adanc in ochi... isi atinsera mainile ... Viata isi cerea drepturile....
http://copiisimame.wordpress.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu