Se
priveşte tăcută în oglindă. Ce ochi reci, ce
privire palidă! Îşi mângâia chipul cu vârful degetelor firave. O lacrimă
se prelinse încet pe obraz. Pleoapele îi rămân nemişcate. Buzele tresaltă uşor
din cauza suspinului tremurat. Nu poartă decât un văl din vise, dorinţe şi speranţă. Îi place ce vede. Ochii
alunecă în jos. Pantofii negri, cu toc, aşa cum îi plăceau lui, strivesc cu
patimă trandafirul.
- Minciuni, minciuni, minciuni! Ai
fost neegalat la minciuni!
În spatele ei, apare el, înalt, robust, cu mişcările cele mai sigure, şi o
cuprinde în braţe. Se uită împreună în oglindă.
- Ştii că nu te mint! Te doresc... acum şi întotdeauna sau până îţi vei
găsi liniştea.
- Nu pot face asta. Te
iubesc cu toată fiinţa mea. Nu am trăit asta niciodată: să doresc cu fiecare
fibră un bărbat ce nu e al meu. Da, te vreau, însă voiam să te găsesc demult.
- Dar sunt aici, acum,
pentru tine. Sunt al tău, poţi fi a mea, şi buzele lui atinseră uşor umerii
osoşi, iar ea îşi undui capul spre el. Braţele lui puternice o strângeau cu
dor, până la durere. Ei îi plăcea, căci îi amorţise dorinţa de a-i ceda.
Când
perdeaua ce despărţea camera de hol a căzut, el a dispărut. Cu capul sprijinit
pe umărul stâng se privea în oglindă. Pentru a nu ştiu câta oară! Tremurând de
dorinţă, de dragostea ce-i înflăcara inima şi privirea, îşi îndoi genunchii
rigizi de frigul ce pusese stăpânire pe cameră. Trase cutia învelită în piele
maron, ce se adăpostea discret sub patul metalic. Una câte una, ca nişte
giuvaeruri au fost scoase fotografii superbe, care îi dădeau puterea să
trăiască. Fiecare era însoţită de
cuvintele din conversaţiile lor. Un zâmbet, o lacrimă, un suspin… era adăugat
fiecărei fotografii. Tristă, epuizată de dorinţă, a adormit ghemuită pe
cuvertura formată
din pozele cu el.
În
vis, valurile i-l aduceau aproape pentru o îmbrăţişare, un sărut, o mângâiere. Fiecare
fir de nisip îi construia un castel în care dragostea lor ar fi rodit. Îl voia
şi nu-l voia. Ştia că dacă ar fi acceptat să pătrundă în viaţa ei, l-ar fi
iubit până la idolatrizare. Nu putea face asta… nici ei, nici lui. Îşi amintea
atingerea lui, scanată şi încorporată ca un cip în nucleul fiecărei celule.
Fiecare
zâmbet de-al lui se întipărise adânc în aria ei vizuală. Când îi era dor sau
voia să fie răsfăţată, mergea la sertarul Z, îşi încărca bateriile şi îi era
bine.
Dimineaţa
îi aduse o adiere uşoară şi rece. Era ca atunci când se trezea cu dorinţa de
a-l accepta, temporar, în viaţa ei. Ca pe un oaspete de seamă, ce-i putea oferi
dragoste la pachet, în ambalaj elegant şi rezistent. Era ca picătura
chinezească… puţin şi numai când se putea.
Se
privi din nou în oglindă… aşteptându-l alături. Nu a venit. Niciodată de-atunci
nu a mai venit să se privească împreună în oglindă. Alte lacrimi, alte suspine.
Strânse cuminte fotografiile, le puse în cutia învelită în piele maron, le
ascunse pentru totdeauna. Când va avea curaj, le va arunca în mare. Doar
valurile le cunosc tainele şi şoaptele şi visele.
Apoi,
îşi descălţă pantofii negri cu toc, pe care el îi adora. Sau poate totul era de
fapt în mintea ei, de femeie copil, jucăuşă, dar necoaptă.
*
De
curând, descoperise că îl putea privi în oglindă în clipa în care îmbracă peste
trupul gol, vălul de speranţe şi vise şi dorinţă. El devenise amintire… sau un
talisman care-i scotea la iveală frumuseţea… sau doar un vis neîmplinit din
mândrie.
