Povestea LiR (iniţialele lor)

Se priveşte tăcută în oglindă. Ce ochi reci, ce  privire palidă! Îşi mângâia chipul cu vârful degetelor firave. O lacrimă se prelinse încet pe obraz. Pleoapele îi rămân nemişcate. Buzele tresaltă uşor din cauza suspinului tremurat. Nu poartă decât un văl din vise, dorinţe şi speranţă. Îi place ce vede. Ochii alunecă în jos. Pantofii negri, cu toc, aşa cum îi plăceau lui, strivesc cu patimă trandafirul.

-  Minciuni, minciuni, minciuni! Ai fost neegalat la minciuni!

În spatele ei, apare el, înalt, robust, cu mişcările cele mai sigure, şi o cuprinde în braţe. Se uită împreună în oglindă.

- Ştii că nu te mint! Te doresc... acum şi întotdeauna sau până îţi vei găsi liniştea.

- Nu pot face asta. Te iubesc cu toată fiinţa mea. Nu am trăit asta niciodată: să doresc cu fiecare fibră un bărbat ce nu e al meu. Da, te vreau, însă voiam să te găsesc demult.

- Dar sunt aici, acum, pentru tine. Sunt al tău, poţi fi a mea, şi buzele lui atinseră uşor umerii osoşi, iar ea îşi undui capul spre el. Braţele lui puternice o strângeau cu dor, până la durere. Ei îi plăcea, căci îi amorţise dorinţa de a-i ceda.

Când perdeaua ce despărţea camera de hol a căzut, el a dispărut. Cu capul sprijinit pe umărul stâng se privea în oglindă. Pentru a nu ştiu câta oară! Tremurând de dorinţă, de dragostea ce-i înflăcara inima şi privirea, îşi îndoi genunchii rigizi de frigul ce pusese stăpânire pe cameră. Trase cutia învelită în piele maron, ce se adăpostea discret sub patul metalic. Una câte una, ca nişte giuvaeruri au fost scoase fotografii superbe, care îi dădeau puterea să trăiască.  Fiecare era însoţită de cuvintele din conversaţiile lor. Un zâmbet, o lacrimă, un suspin… era adăugat fiecărei fotografii. Tristă, epuizată de dorinţă, a adormit ghemuită pe cuvertura formată din pozele cu el.

În vis, valurile i-l aduceau aproape pentru o îmbrăţişare, un sărut, o mângâiere. Fiecare fir de nisip îi construia un castel în care dragostea lor ar fi rodit. Îl voia şi nu-l voia. Ştia că dacă ar fi acceptat să pătrundă în viaţa ei, l-ar fi iubit până la idolatrizare. Nu putea face asta… nici ei, nici lui. Îşi amintea atingerea lui, scanată şi încorporată ca un cip în nucleul fiecărei celule.

Fiecare zâmbet de-al lui se întipărise adânc în aria ei vizuală. Când îi era dor sau voia să fie răsfăţată, mergea la sertarul Z, îşi încărca bateriile şi îi era bine.

Dimineaţa îi aduse o adiere uşoară şi rece. Era ca atunci când se trezea cu dorinţa de a-l accepta, temporar, în viaţa ei. Ca pe un oaspete de seamă, ce-i putea oferi dragoste la pachet, în ambalaj elegant şi rezistent. Era ca picătura chinezească… puţin şi numai când se putea.

Se privi din nou în oglindă… aşteptându-l alături. Nu a venit. Niciodată de-atunci nu a mai venit să se privească împreună în oglindă. Alte lacrimi, alte suspine. Strânse cuminte fotografiile, le puse în cutia învelită în piele maron, le ascunse pentru totdeauna. Când va avea curaj, le va arunca în mare. Doar valurile le cunosc tainele şi şoaptele şi  visele.

Apoi, îşi descălţă pantofii negri cu toc, pe care el îi adora. Sau poate totul era de fapt în mintea ei, de femeie copil, jucăuşă, dar necoaptă.

*

De curând, descoperise că îl putea privi în oglindă în clipa în care îmbracă peste trupul gol, vălul de speranţe şi vise şi dorinţă. El devenise amintire… sau un talisman care-i scotea la iveală frumuseţea… sau doar un vis neîmplinit din mândrie.