Plecare

Cerul e viu colorat… purpuriu cu vene albastre.
Plec. Incotro? Nu stiu si nici nu conteaza.
De ce plec?
Ca sa nu stau. Sa cunosc lumea si cerul si divinul.
Pasarile ma insotesc cu trilul lor.
Gandurile sunt departe, dar le zaresc. Au un contur bine definit.
Strazile sunt povarnite si sufletul zabrelit.
Inchisoare pentru iubirea mea construiesc.
Sa fie mereu cu mine, in inima, in piele, in minte.
Mirosul asfaltului incins ma trezeste la realitate.
Traversez aleea si intru in parc.
Caut leaganul in care ne-am balansat impreuna atunci, la inceput.
Nu-l gasesc. Ma invart pana ametesc.
Ma asez pe trotuar si imi tin genunchii stransi la piept.
Mi-e dor de mine, de noi.
Incerc sa-mi amintesc privirea lui, miscarea lenta a genelor lungi.
Nu reusesc… Lacrimi sarate si ovale strabat irisul caprui,
Aluneca pe obraz si sapa drum spre barbie, apoi spre piept.
Il cauta pe el… dar inima nu mai e acolo. E gol.
Un gol cat marimea pumnului drept.
Sunt o femeie plecata si fara inima.

La circ

Mingea este în arena.
Animalele jonglează.
Saltimbacii sunt pe trambulină.
Încă un salt miraculos pentru publicul adunat.
Un spectacol de circ… atât mai voiam să-i ofer.
Atat îşi mai dorea şi el.
Dar… totul s-a transformat în praf de stele.
Fiecare s-a făcut nevăzut.
Un singur sărut aş mai fi vrut.
Dar… nu s-a mai putut.
Încă un salt, şi-un număr de dresaj…
Şi-o amintire, şi o privire în trecut.
Dar… nu s-a mai putut.

O altă lume

Zbor printre stele şi e atât de rece.
Visele dispar, gândurile se evaporă.
Ating Luna şi dorul îmi trece.
Lumina mă orbeşte,
Sufletul mi-e gol,
Iar Pământul e departe,
Atât de departe.
Să mă mai întorc?
La cine, la ce şi de ce?
Pun mâinile sub cap şi adorm.
Număr fire de nisip
Zâmbesc la umbra Lunii
Şi zâmbetul îmi pare enorm,
Montruos şi hidos.
Totul e alb…
În jur şi-mprejur,
Divin şi pur,
Respir… şi suspin… şi îndur.

Somnul

Somnul pierde teren in fata oboselii. Nu isi mai gaseste traseul spre mintea oammenilor, nu isi mai poate lua linistit perna si sticluta de parfum imbietor. Oboseala ii pune piedici, ii ascunde totul, ii joaca feste.
In copilarie somnul era vesel si pufos si lin si mirosea a iasomie si vanilie. Copiii il asteapta pentru a patrunde in lumea magica a povestilor, pentru a calatori pe nori, oriunde si peste tot, penru a intalni zmei si Ilene Cosanzene, animale cu puteri magice.
Pentru indragostiti, somnul e bun prieten, sa stea cat mai mult – in vis sau chiar dormind – in bratele persoanei dragi.
Cu timpul, in viata somnului apare oboseala, rea si invidioasa. Ii acapareaza teritoriul si obiectele (perne, parfum imbietor). Oboseala strange inima ca intr-o menghina si da dureri insuportabile oamenilor. Acestia ajung la medic intr-un final, si le este recomandat somnul. Oamenii se aseaza in pat si vor sa primeasca somnul in bratele si viata lor. Oboseala il prinde si il tortureaza, il face sa isi piarda echilibrul si sa uite ca trebuie sa ajunga la oameni, sa ii ajute.
Traim intr-o lume obosita si trista si nervoasa. Ar fi momentul sa ne unim fortele si sa alungam oboseala. Sa avem mai multa grija de noi, de corpul si sufletul nostru.
Acest post a fost scris in urma aflarii vestii ca un prieten, la numai 30 de ani, a cazut pe strada, rapus de oboseala.

Concurs Peter Pan

Acest post este pentru un concurs ce se desfasoara aici: http://www.cherrytales.ro/concurs-peter-pan-castiga-2-carti-fantastice/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+Cherrytales+%28CherryTales%29

Sunt un copil mare sau un om mare cu suflet de copil. Mi-e dor de joaca, deoarece nu m-am jucat suficient. Am alergat, am jucat leapsa pe ouate si cocotate, am sarit coarda, sotronul si elasticul, am ales “Flori, fete, filme sau baieti”, am vanat rate si vanatori, am jucat badminton si cu toate acestea, am un dor nebun de joaca. Oamenii mari sunt prea seriosi, asa ca, imi doresc sa am copilul meu si sa il invat sa se joace cu sufletul, sa ii rada ochii, sa ii sclipeasca irisul de bucuria jocului.
Mai evadez cand si cand in lumea copiilor, scriind povesti. Cel mai usor mi-ar fi daca, Dumnezeu mi-ar ascultat rugaciunile si mi-ar darui propriul meu copil. L-as invata “Catelus cu parul cret” si “Ingerasul”, am citi povesti cu Feti Frumosi si Ilene Cosanzene, apoi, treptat-treptat, ne-am juca de ne-ar sfarai calcaiele.
Ce mi-as invata copilul? In primul si in primul rand sa zambeasca, sa rada cu pofta pentru a rasari soarele. Mi-as invata copilul sa daruiasca imbratisari si zambete, si i-as spune ca nu trebuie sa astepte nimic in schimbul lor. Mi-as invata copilul sa iubeasca jucariile, caci si ele au suflet. As scrie povesti spuse si imaginate de copilul meu. As merge cu pruncul meu in natura si am cauta insecte si le-am analiza cu lupa, l-as face sa iubeasca natura. I-as arata norii si l-as lua intr-o calatorie cu un nor pe deasupra norilor. Am face cercei din cirese coapte si margele din seminte de mar.
Cand eram mica, mi s-a spus ca “daca toate mustele ar face miere, aceasta ar fi pretutindeni”. Am inteles ca fiecare om si fiinta are rolul sau aici pe Pamant, fiecare stie sa faca ceva foarte, foarte bine, fiecare merita sa fie apreciat. Nu trebuie sa ne dorim sa fim ca altii, ci este suficient sa fim buni si harnici si priceputi in ceea ce facem.
Da, imi voi invata copilul sa fie UNIC si bun si vesel si jucaus si intelegator si sa pretuiasca viata, fiecare clipa traita, sa aprecieze fiecare om intalnit, fiecare floare si pasare in zbor!

Despre meserii...

Azi scriu despre meseriile ce mi-au placut.
Nu, nu am vrut sa fiu nici doctorita, nici stewardesa, nici politista. Am vrut sa fiu invatatoare – sa trag baietii de perciuni – sa invat copiii sa scrie si sa citeasca. Credeam pe atunci ca e util. Am devenit profesoara. Baietii nu i-am tras nicodata de perciuni – nu stiu daca nu se mai poarta sau nu am avut curaj -, dar am urecheat cativa, sa fiu sincera. Multi, imi spuneau ca am simt ironic si pot lucra in presa. Mi-ar fi placut, dar, ma uit inspaimantata ca sunt atatia jurnalisti scoliti, care nu mai au locuri de munca, ce sa caut eu acolo, mot, ca cireasa pe tort. Nu, mai bine in satul meu fruntas, decat la oras, codas. Imi vad de educatia pe care imi doresc sa o las mostenire elevilor mei frumosi, cu ochi mari si sinceri si cuminti. Mi-a placut o placut o perioada, sa lucrez la o editura, sa scriu multe pentru copii si oameni mari, lumea sa citeasca si sa se veseleasca, sa fie mai buna si mai darnica (in zambete, imbratisari si sarutari). Am inteles ca, pot face asta ramanand la scoala. In pauza pot nota o idee, ba chiar pot induce placerea de a scrie si copiilor (ceea ce aplic déjà).
In ultima vreme, cand ma pun in pat sa dorm, atunci gandurile, cuvintele se invalmasesc si vor sa fie puse in propozitii si versuri si povesti. Parca inebunesc… iar eu visez, visez atatea si imi place, si ma trezesc tot mai obosita si abramburita, si nu mai stiu ce e vis ce e realitate. Care e printul meu care e al prietenelor, dovleacul e dovleac sau caleasca, pantoful de lac sau de cristal, Cenusareasa este prietena mea sau nu…
Am inteles ca… gata, o data pentru totdeauna voi da educatie… cum pot, cui pot, si voi scrie... povesti si poezii (desi nu prea imi iese)… romane psihologice (cica piata cere), si voi iubi… copii si oameni mari, si voi zambi (ce meserie frumoasa ar fi: zambitor, impart zambete si bucurii) si voi creste copii si ma voi juca cu ei… si ii voi face frumosi, atat de frumosi incat sa radieze frumusetea in jurul lor.

Leapsa despre bloggerit

Azi, duminica, sunt asa cum e baiatul din poza: deasupra norilor, privind de sus la ce trebuie sa fac. Stiu ca vreau sa la ceva urme frumoase in spatele meu, asemenea unui avion, dar care vreau sa dainuie. In ultima perioada, viata mea este atat de agitata, incat mi-e greu sa ma asez, si sa imi pun ordine in ganduri. Asta imi aminteste de zicala: "Ai grija ce iti doresti, ca se poate indeplini". Acum o saptamana eram suparata ca am fost uitata parca de oameni, apoi a inceput o avalansa de solicitari. Nu regret, doar ca am obosit si nu imi place sa nu fac fata.

Am primit o leapsa de la Fly2sky. Cum sunt destul de obosita, desi am dormit muuuuuult, cum nu am mai facut-o demult, incerc sa fiu coerenta si sa raspund. Sincer, nu stiu cat de frumos voi reusi sa imbin cuvintele.

Cât din viata personală expui scriind un blog?

Acest blog, parca e facut special sa exprime suferinta din viata mea. A fost creat sa imi aline sufletul dupa o despartire, iar de atunci tot scriu lucruri destul de triste. Rar cunoaste veselia si bucuria, dar le traieste la intensitate maxima cand se intampla asta. Este un blog personal, asa ca, are mult din mine, din sufletul meu din oamenii din viata mea, are viata. Asta pot spune sigur. Ar trebui sa creez altul in momentul in care ma voi indragosti nebuneste... pentru a fi cu noroc. Ha ha ha.

Cu ce îti dăunează blogul?

Blogul este parte din mine, simt nevoia sa il primenesc permanent, sa fiu alaturi de el zilnic, deci, sunt dependenta de el. Imi fura timp pretios. Sau poate nu... oricum ar fi momente cand stau eu cu mine si gandurile mele.

Cu ce te ajută blogul?

Ma ajuta sa ma eliberez de emotii, stres, lucruri urate, bucurii. Am si jurnal, dar simt nevoia sa impartasesc cu lumea trairile mele, cred ca am nevoie de atentie, cred ca am mare nevoie de incurajare.

Ce reactii permiti?

Permit reactiile sincere, exprimate intr-un limbaj decent. Am avut parte si de lucruri mai putin placute, dar s-au rezolvat.

Care ti-e rutina de blogger?

Deschid blogul, citesc noutatile de pe blogurile pe care le urmaresc, apoi impartasesc trairile.