Mama a obosit... ne atribuie nouă tot mai multe responsabilități. Are dreptate! Ne-a oferit enorm... ne-a fost și mamă și tată și nu am dus lipsă de nimic. Acum, trebuie să o ajutăm, cât putem. Cam totul cade pe umerii mei. Așa că, cu lacrimi în ochi că alte doamne sau domnișoare stau la căldură și le e bine, iar eu dau zăpada și mă doare spatele de mor, strâng din dinți (cu tot cu nevralgie!) și dau la lopată...
Mă întreb retoric, de ce viața este nedreaptă?! Bine, mi-a oferit și lucruri frumoase! Nu pot nega acest fapt. Dar toate, absolut toate au fost prin muncă... pe baza inteligenței mele, a trudei și a stresului.
Oare de ce eu nu merit??? Toate femeile merită... dar eu NU. Eu trebuie să îndur, să mă descurc singură...
Poate este mai bine! Mereu am apreciat femeile puternice, care nu așteaptă nimic de la un bărbat. Mă uit la femei frumoase, deștepte, puternice: Andreea Raicu, Corina Bârlădeanu și multe altele care nu stau agățate de un bărbat... doar ca să fie în rândul lumii.
Marți, la Brașov, un domn mă lăuda pentru ceea ce scriu, întrebându-mă dacă am experiență ca mama. ”Nu, am experiență doar ca profesor!” Mă doare enorm să răspund că nu sunt mamă... deși iubesc cu patimă copiii. Mă doare să conștientizez că am amânat acest moment la infinit. Mă doare să recunosc că puteam fi mamă... dar am luat în calcul prea mult statutul celui care trebuia să fie tată. Mereu am simțit că îmi doresc o familie, nu doar un copil. Mereu am simțit că, copilul meu merită un tată sufletist, calm, cald, blând și vesel.
Astăzi, o doamnă - autoare de povești - îmi spunea că nu e chiar așa minunat a fi mamă, că trebuie să sacrifici multe. Știu! Oricum în viață faci alegeri, renunți la multe! Însă... mă simt goală...
Am lăsat ceva în urma mea... articole științifice, povești pentru copii (la radio și scrise), am reușit să fac ateliere pentru copii și să îi învăț să iubească lectura și scrisul, am elevi care m-au avut drept model... care vin să mă vadă la ateliere... sau mă caută pe la școală... sau mă salută pe stradă...
Cu toate acestea, mă simt neîmplinită.... mă simt rătăcită și fără rost!
Scriu pentru a mă elibera de durerea surdă ce mocnește în interiorul meu! Oricât de mult te-ar aprecia și te-ar respecta cineva străin (un copil al unui prieten, un elev), tot îți dorești ceva al tău, carne din carnea ta.
Sunt nedreaptă, știu. Am prietene căsătorite care nu pot avea copii. Am prietene care au pierdut copiii la naștere sau la câteva luni de sarcină. Cu ce drept cer eu să fiu mamă, când nu sunt capabilă să am un soț?
Poate sunt prea sensibilă... poate sunt prea rea... poate cer prea mult (deși toate femeile cer bărbați cu case, cu mașini, care le pot oferi surprize plăcute și atenție).... poate nu merit... poate nu am căutat suficient... poate am rănit oameni cu suflet bun, dar săraci... poate Dumnezeu știe cel mai bine ce și cum... !
Uneori, îmi este greu să mai sper...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu