despre lucrurile frumoase pe care le primesc

tocmai ce mi s-a spus ieri, ca eu cunosc multi oameni interesanti. da, poate asa este. primesc multe informatii utile, frumoase si binevenite pentru alinarea sufletului. unii oameni ma dezamgesc exact in momentul in care incep sa le acord incredere. altii, ma fac pe mine vinovata ca ceva in relatia noastra nu functioneaza. da, stiu unde gresesc. mi-e teama sa ies din ritmul meu de viata. mi-am facut planuri, am un program incarcat, care imi panseaza sufletul. dezamagirile, rautatile, faptul ca oamenii imi folosesc cuvintele pentru a ma rani - un gest lipsit de umanitate -, absenta cuvantului dat, si multe, multe altele... m-au facut sa am grija de mine cu mare atentie. pretuiesc timpul. am lacune pe care imi doresc cu ardoare sa le umplu. nu pot spune ca ma plictisesc cu mine. am zile in care da, mi-as dori sa intalnesc anumiti oameni, sa aud vocea altora si tot asa. am pretentia ca cei care ma cunosc de ani de zile, sa-mi ofere surprize: o floare, o acadea, o vata de zahar, un pix, un semn de carte. insa, stiu din experienta ca, aceste momente de liniste sunt destinate pentru incarcarea sufletului cu energie si voie buna.

de fapt, voiam sa va impartasesc o poveste minunata, cu dragoste si despre dragoste, primita pe mail. este scrisa de Paulo Coelho.

”Un tanar nor se nascuse in toiul unei mari furtuni peste Mediterana. Nici n-a avut timp sa creasca insa acolo, ca un vant puternic a impins toti norii inspre Africa.

De indata ce norii au atins continentul, vremea s-a schimbat. Un soare stralucitor scanteia pe cer si, intinse sub nori, se rasfatau dunele aurii ale Saharei. Cum in desert nu ploua aproape niciodata, vantul a continuat sa impinga norii catre padurile din sud.

Intre timp, asa cum se intampla si cu tinerii oameni, tanarul nor a hotarat sa-si paraseasca parintii si vechii prieteni ca sa descopere lumea.

“Ce faci?” a strigat vantul. “Desertul e la fel peste tot. Intoarce-te langa ceilalti nori si o sa megem toti in Africa Centrala, unde sunt uimitori munti si arbori!”

Dar tanarul nor, un rebel innnascut, a refuzat sa-l asculte si, incet, a lunecat pana a gasit o briza blanda si generoasa care i-a permis sa ajunga peste dunele aurii de nisip.

Dupa multa fataiala incolo si incoace a observat ca una din dunele de nisip ii zambea.

El a vazut ca duna era si ea tanara, nou formata de vantul care tocmai trecuse pe acolo. Si el s-a indragostit atunci si acolo de parul ei cel auriu.

“Buna dimineata”, zise el. “Cum e viata acolo jos?”

“Am tovarasia celorlaltor dune, a soarelui si a vantului si a caravanelor care trec uneori pe aici. Uneori e chiar fierbinte, dar e totusi suportabil. Cum e viata acolo sus?”

“Avem si aici soare si vant dar lucrul bun e ca eu pot calatori pe cer si pot vedea multe lucruri.”

“Pentru mine”, zise duna, “viata e scurta. Cand vantul se va intoarce dinspre paduri, voi disparea.”

“Si asta te intristeaza?”

“Ma face sa simt ca nu am un rost in viata.”

“Si eu simt la fel. De indata ce alt vant va veni voi merge spre sud si ma voi transforma in ploaie; dar asta e destinul meu.”

Duna a ezitat un moment, apoi a spus:

“Stii tu oare ca noi in desert numim ploaia paradis?”

“Nu aveam idee ca as putea fi vreodata asa de important”, zise mandru norul.

“Am auzit alte dune batrane povestind despre ploaie. Ele spun ca dupa ploaie suntem acoperite cu iarba si flori. Dar eu nu voi trai niciodata asta pentru ca in desert ploua atat de rar.”

A fost de data asta randul norului sa ezite. Apoi a zambit larg si a zis:

“Daca vrei, as putea sa fiu acum ploaie peste tine. Stiu ca abia am ajuns aici, dar te iubesc si as vrea sa stau aici pentru totdeauna.”

“Cand te-am zarit prima data pe cer, m-am indragostit si eu de tine’, zise duna. “Dar daca iti vei transforma in ploaie frumosul tau par alb, vei muri.”

“Dragostea nu moare niciodata, zise norul. “Este transformata, si pe de alta parte, vreau sa-ti arat ce este paradisul.”

Si el incepu sa mangaie duna cu mici picuri de ploaie, astfel incat sa stea impreuna cat mai mult, pana cand aparu un curcubeu.

In ziua urmatoare micuta duna era acoperita de flori. Alti nori care treceau spre Africa au crezut ca trebuie sa fie o parte din padurea pe care o cautau si au mai scuturat niste ploaie.

Douazeci de ani mai tarziu, duna fusese transformata intr-o oaza care improspata trecatorii cu umbra copacilor sai.

Si astea toate, pentru ca intr-o zi un nor s-a indragostit si nu s-a temut sa-si daruiasca viata acestei iubiri.”

Paulo Coelho