duminică, martie 6

Scrisoare într-un tren la oră fixă


Drumuri, apropieri şi depărtări, oameni printre oameni, dureri ascunse în spatele unor măşti zâmbăreţe, chipuri schimonosite de un comic exagerat. Ea se află din nou printre străini, cu inima frântă de deziluzia unei iubiri închipuite. Refugiul ei este scrisul. E tot ce i-a mai rămas într-o lume contorsionată, fără ambiţii şi divin.

Camera hotelului este luminată discret. Televizorul fixat pe un canal muzical, acompaniază singurătatea din sufletul tinerei. Conferinţa la care a fost obligată să participe, i-a lăsat un gust amar. Oameni fără suflet, ferchezuiţi, fardaţi peste măsură, zâmbete false, priviri reci, care te determină să fugi şi să stai cu un animal de companie, decât în preajma lor. S-a scuzat politicos, şi a migrat în camera liniştită, tristă şi impersonală ce o va adăposti peste noapte.

De fiecare dată când simţea cum teama o împresoară, strângând-o puternic, ca într-o menghină, îi scria lui, bărbatul care a iubit-o, aşa cum este ea, cu totul, şi cu bune şi cu rele. Viaţa ei sentimentală s-a sfârşit atunci, demult, o dată cu accidentul.

În faţa colii de hârtie, de culoarea mărului crud, îşi va exorciza gândurile de dor, de jale, de dorintă şi de împlinire, notându-le cu o trăire intensă, vie, crâncenă. Le va trimite liftierului să le ştampileze că sunt în toate facultăţile mintale, apoi le va împături într-un plic parfumat cu Chanel şi va merge cu ele la gară. Ştie că trenul spre Ţara Dorului are oră fixă. Toate scrisorile de dragoste ajung la destinatar mai devreme sau mai târziu, deşi pleacă la oră fixă.

“De fiecare dată când ceasornicul indică orele 9, îmi amintesc că fericirea are chipul tău. Timpul se desprinde de trecut, precum fructul de sămânţă. Mi-ai mototolit viaţa, iar acele ascuţite mi-au pătruns în piele şi m-au zgâriat, adânc, până la nivelul mitocondriilor celulare ce se ocupă cu metabolismul celulei care s-a dereglat. Era firesc, nu crezi? Când omleta nu-mi reuşeşte la fel de pufoasă cum numai tu ştiai să o faci, mi-e îngrozitor de dor de tine. Căutând în cutia amintirilor noastre am găsit mărţişorul locomotivă, însoţit de explicaţia: “dorul nu stă în loc, el zboară… patima iubirii noastre este aburul locomotivei”. Am zâmbit, şi l-am pregătit pentru 1 martie. Încă îmi mai poartă noroc. Mult timp, foloseam ca semn de carte biletul de la prima noastră piesă de teatru. Te-ai supărat atunci, şi mi-ai cumpărat o adevărată colecţie de semne de carte. Aşa a început pasiunea devenită nebunie între timp: oraşul şi semnul de carte. Ah, şi-aşa de repede trece timpul când îţi scriu. Te bucură toate aceste copilării pe care le depăn cu mai mult sau mai puţin haz? Îţi rămân datoare pentru totdeauna, căci de dragul semnelor de carte citesc enorm şi văd monstruos. Mi-e dor de un scrabble pe covorul alb din camera de zi, după o zi obositoare de muncă. Tu îmi aduceai primăvara de fiecare dată la timp. Cred că aveai pile la ministerul Timpului! Am ajuns aici fiindcă aşa s-a întâmplat. Nu există niciun alt motiv. Am ajuns aici ca un nasture într-o butonieră şi aşa am rămas. Ah! Să îţi mărturisesc că mai am de tricotat mâneca dreaptă a puloverului şi e gata. Hmm. Mi se pare aşa ciudat că încă mă consideri muză! Relaţia noastră: tu acolo, eu aici, este interesantă. Ai descoperit cât de mult comunicăm? Nu mă întreba cauza. Nu am descoperit-o şi nici nu vreau să o găsesc. Încă îmi mai cumpăr irişi, da, florile mele norocoase, cu petale în număr de cinci, ziua mea de naştere. Da, da, ştiu, sunt iris în zodiacul floral. Îhmm… nimeni altcineva nu mă va cunoaşte şi răsfăţa asemeni ţie. Oricum, ştii cât te-am iubit, iar cuvintele sunt prea sărace să exprime mulţumirea. Uite, acum mănânc un măr, pentru a prinde putere să ajung la gară. E târziu, orele aleargă înnebunite spre zorii zilei, de parcă ar fi premiate. De fiecare dată când îşi expediez scrisorile, port rochia albastră care îţi plăcea ţie. Ha ha ha. Nu ştiu dacă rochia pe umeraş sau pe trupul meu. Lacrimi afurisite de dor se preling din căuşul ochilor mari, căprui, luminoşi, şi mă grăbesc să împăturesc scrisoarea în plicul parfumat cu Chanel, pentru a nu face o mare baltă şi să nu mai înţelegi nimic. TE-AM IUBIT ŞI TE VOI IUBI MEREU!”

Bagajul era gata. Un duş rapid, machiajul refăcut, rochia albastră, cu mâneci trei sferturi, cambrată pe talie - încă mai purta atingerile lui în fiecare celulă -, scrisoarea ţinută în mână de teamă să nu se rătăcească printre documentele ştiinţifice şi a părăsit camera impersonală a hotelului modest. Îşi privi ceasul. Era târziu, aşa încât chemă un taxi, care a dus-o la gară.

Trenul ce transporta scrisorile spre Ţara Dorului se pusese în mişcare. Cu ultimele puteri, ştergându-şi lacrimile, a aruncat scrisoarea în unul din vagoane. S-a oprit, mâinile s-au rezemat pe genunchii osoşi, iar privirea a însoţit trenul până ce a fost înghiţit de o curbă.

“Ultima scrisoare dragul meu nemuritor, dar rece!”

sâmbătă, martie 5

Competiţie cu mine

Aşa am fost educată. Să fiu pe zi ce trece mai bună, mai bună, tot mai bună.

Când am început să scriu aici, eram foarte tristă şi a fost un refugiu. A fost plăcut şi util. În timp a devenit o întrecere pentru o poziţie fruntaşă în clasament. Se pare că nu am învăţat că, deşi am fost premiantă, şi considerată inteligentă... viaţa nu mi-a adus nimic bun.

Când am mers la cursul de scriere creativă, ni s-a spus: "scrieţi, dar nu cu gândul de a publica, de a deveni celebri!"

Pe o ureche mi-a intrat, pe alta mi-a ieşit. Toată viaţa mi-am dorit să urmez facultatea de litere, să devin scriitoare (pe lângă statutul de profesor de română, mereu cu prestanţă în mintea mea), dar nu aşa oricum, ci cu un succes fulminant. Hmmm... facultatea de litere nu a fost în drumul meu, aşa cum nu m-am împiedicat cu scopul de a fi prinsă de braţele unui tânăr şarmant. Scriitoare n-am să devin căci nu am talent - decât aşa la nivel de joacă, copilăresc, haios - aflu asta din ce în ce mai des. Ar fi cazul să mă opresc, altfel risc să devin penibilă. Mi-e ciudă pe mine că nu pot mai mult, nu reuşesc să mă autodepăşesc, nu am şansa de a întâlni un mentor care să mă îndrume sau să-mi bage minţile în cap şi să-mi spună că drumul meu e altul, al motanilor încălţaţi şi al elefanţilor coloraţi, al ciupercuţelor şi al jucăriilor. Atâta minte am. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!

Mulţumesc din tot sufletul tuturor cleor care m-au lăudat, domnilor care mi-au citit şi corectat poeziile şi mi-au aplaudat scrierile!

Credeam că pot publica la "Poveşti fără filtru". Din ce am citit, consider că am o poveste care să se preteze stilului lor. Ei, cică nu şi nu. Nu-i conving sub nicio formă că poveştile mele schingiuite ar fi pe stilul lor. Mă opresc, căci nu sunt genul care să fie dată afară pe uşă şi să intru pe geam. Sunt supărată pe mine. Minte şifonată ce am!
Sau poate mândria a crescut atât de mult, încât m-a orbit şi chiar nu văd că sunt penibilă în scrierile mele, care de fapt sunt.... ciorne mâzgălite?

muzica ce-mi place

zi de 5

azi... e baba mea.
am câteva persoane tare dragi născute în zile de 5 (inclusiv azi), şi mereu dădeam vina pe ele, când ningea sau ploua de baba mea. :)) dar... sunt sigură că eu eram întoarsă cu fundul în sus, şi toate erau din cauza mea. (de ziua mea este şi ziua şcolii unde predau. voi serba ziua cu mare tam - tam; ca şi anul trecut de altfel).
azi este soare.
când soarele mi-a bătut tacticos în geam, am zâmbit şi am ieşit voioasă să-mi aerisesc plapuma.
*
voi porni spre Muzeul Satului. o bună prietenă are stand la târgul primăverii. am promis că ajung, aşa că, deprimată, nedeprimată, obosită, apatică... sau cum sunt, socializez. mă simt ca in poveştile lui Creangă (doar am ceva sânge de Moldova în vene - ha ha ha) şi îmi amintesc citatul: " ieşi copile cu părul bălai afară şi zâmbeşte şi s-o îndura soarele de zâmbetul tău."

EU CRED


Ca nu trebuie sa ne schimbam prietenii,

Daca intelegem ca prietenii se schimba.

Ca indiferent cat de bun este un prieten,

El tot te va rani, din cand in cand,

Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.

Ca imi ia foarte mult timp

Sa devin persoana care as vrea sa fiu.

Ca poti merge in continuare,

Mult timp, dupa ce ai crezut ca nu mai poti.

Ca suntem responsabili de ceea ce facem,

Indiferent de ceea ce simtim.

Ca prietenul meu si cu mine

Putem face orice sau nimic

Si totusi sa ne distram de minune.

Ca uneori, oamenii de la care te asteptai sa te loveasca,

Atunci cand ai cazut,

Vor fi aceia care te vor ajuta sa te ridici.

Ca maturitatea are mai mult de-a face

Cu genurile de experiente pe care le-ai incercat,

Decat cu cate aniversari ai sarbatorit.

Ca nu intotdeauna este suficient

Sa fii iertat de ceilalti..

Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti.

Ca trecutul nostru si cicumstantele

Poate ca au influentat cine suntem acum,

Dar numai noi purtam raspunderea pentru cine vom deveni.

Ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat,

Cand un prieten te cheama in ajutor,

Vei gasi in tine forta sa-l sustii.

Ca diplomele atarnate pe perete

Nu te transforma automat intr-o fiinta umana decenta. (subscriu; am trait pe pielea mea)


Oamenii cei mai fericiti nu au parte

De lucrurile cele mai bune

Dar pot obtine totul din cele pe care le au.

vineri, martie 4

cu drag de la scoala

Educatie pentru sanatate. Vorbim despre sanatatea mintala, factori ce ne pot afecta starea psihica.
- Cum e cazul meu doamna.
- Care e cazul tau?
- Voi pleca in Anglia, si-mi va fi dor de mama. Parintii mei sunt despartiti.
(off, dragul meu ce bine te inteleg).
- Cand pleci?
- Pe 10 martie. Va va fi dor de mine?
-Cu siguranta (chiar este un copil bun!).
Peste 5 minute, boddyguardul a intrat in ora, sa-mi ceara sa il invoiesc pe pusti, pentru ca venise mama lui sa-l ia.
A plecat. Atunci, in acea zi. Ieri si azi, i-am simtit lipsa la ore.
*
Nu stiu ce inteleg ei cand li se spune ca voi fi doctor. Ma amuza teribil.
- Veti fi o doctorita sexy si rea, doamna!
- Daaaa, mai ales rea! Stiu asta sigur.... si zambesc.
*
Un pusti de clasa a VI-a imi arata azi un articol cu relatia dintre biologie si matematica. masuratori de cranii, si alte formule folosite in antropologie mai ales.
Sunt fericita cand predau la astfel de copii.
*
-Stiti cat de mult va iubesc, doamna, nu?
-Da, bineinteles ca stiu. Tot cu multa iubire am sa te las si eu corigent, pentru ca nu ai caiet. :)

joi, martie 3

Curriculum Vitae

A ajuns aici, acum, pentru că aşa au decurs lucrurile, pe drumurile astea a păşit. Cine a îndrumat-o? Viaţa… sau teama… sau intuiţia sau dragostea…sau dorul… poate curiozitatea.

Ce este ea azi? Cine ar fi vrut să fie? Este unde şi-a dorit? Poate că da, poate că ba.

Ştie doar că a crescut… în feluri diferite. În dorinţă, în imaginaţie, în creativitate, în zâmbet, în puterea de a dărui, dar mai presus în capacitatea de a ierta. Braţele i-au crescut până la cer într-o zi, şi a îmbrăţişat mulţi oameni. A fost pe rând înger, iubită, mamă, dascăl, soră, dar mai întâi de toate a fost o celulă – ou din care s-a format un embrion, apoi un fetus, şi în cele din urmă o mândreţe de fată. Mângâiată de razele plăpânde ale soarelui de mai, creştea şi râdea, înseninând zilele celor dragi.

A crescut sub protecţia îngerilor, a voiei bune, a viselor colorate din fiecare noapte cu lună, şi a zorilor senine, cu miros de flori de măr şi aripi de zâmbet şi gânduri senine, spălate de rouă.

Purta o rochiţă lungă, aşteptând să crească. Ştia că atunci când rochia se va scurta, ea a devenit matură, şi oamenii o vor privi cu dragoste, cu admiraţie, şi uşoară invidie. Buzele ei ce poartă un zâmbet ce te îmbie să le priveşti – asta dacă nu le poţi gusta printr-un sărut – nu se uită cu una cu două.

Cosiţele de culoarea ruginii în lumina ştrengară a zilei în amurg, s-au transformat în bucle rebele, ce sunt răsfăţate de vântul turbat, lin sau pur şi simplu îndrăgostit de ea, fata cu buze pline de zâmbete dulci. Şi a crescut, şi viaţa o purta prin lume, şi întâlnea oameni. Creştea, iubea, îmbrăţişa speranţele în fiecare noapte. Îşi dorea ca atunci când va creşte mare, să locuiască într-o casă albă, în care visele pe care le desena în nisipul fierbinte sau pe aripile vântului ce zburda în toate zările sau pe norii cu felurite arome, să devină reale.

Destinul are prostul obicei să dea întâlniri ciudate. Aşa se întâlnise ea cu Dezamăgirea, într-o zi de iarnă, când soarele se ascunsese într-un bârlog în sufletul pădurii. Orice şi-ar fi dorit să realizeze, totul lua o întosătură radical opusă. Nu mai înţelegea nimic. Zâmbetele şi-au modificat forma, obrajii culoarea, buclulele au devenit lipsite de vioiciune, iar rochia s-a zdrenţuit. Toate visele construite cu trudă în fiecare noapte, erau dărâmate în zorii zilei. Nu ştia cui să ceară sfaturi, căci fusese dezamăgită şi de oameni. A descoperit că poate găsi răspunsuri în cărţi. Din acea clipă citea tot ce găasea, tot ce primea în dar sau îi atrăgea atenţia. Astfel, a crescut într-un mod armonios, a aflat răspunsuri la întrebări, putere să depăşească hopuri şi idei pentru a construi poduri peste anotimpuri, griji, nevoi, tristeţe şi răutăţi.

Sufletul ei creştea luminos, iar frumuseţea se intensifica de la interior spre exterior. Poveştile din ea dospeau pe zi ce trecea, prindeau formă de fulg, zbor, încredere şi familie. Ştia că se rătăcise pe cărări urâte ale vieţii, dar se afla la locul potrivit. Fiecare om întâlnit o făcuse să crească puţin câte puţin, dar armonios, discret, ca o flacără ce pâlpâia cândva sau era pe cale de a se stinge, într-o dimineaţă.

A crescut copila, şi rochia i-a devenit neîncăpătoare. A sosit timpul să iubească.

Îşi mângâia în linişte pântecul şi scria o poveste cu Zâmbetul unui copil, pentru un copil al dragostei lor, fugitive. Uitase să-i mărturisească sau poate i-a fost teamă. Îl aştepta la locul întâlnirii, purtând în privire iubirea dintâi.