Scrisoare într-un tren la oră fixă

Drumuri, apropieri şi depărtări, oameni printre oameni, dureri ascunse în spatele unor măşti zâmbăreţe, chipuri schimonosite de un comic exagerat. Ea se află din nou printre străini, cu inima frântă de deziluzia unei iubiri închipuite. Refugiul ei este scrisul. E tot ce i-a mai rămas într-o lume contorsionată, fără ambiţii şi divin.

Camera hotelului este luminată discret. Televizorul fixat pe un canal muzical, acompaniază singurătatea din sufletul tinerei. Conferinţa la care a fost obligată să participe, i-a lăsat un gust amar. Oameni fără suflet, ferchezuiţi, fardaţi peste măsură, zâmbete false, priviri reci, care te determină să fugi şi să stai cu un animal de companie, decât în preajma lor. S-a scuzat politicos, şi a migrat în camera liniştită, tristă şi impersonală ce o va adăposti peste noapte.

De fiecare dată când simţea cum teama o împresoară, strângând-o puternic, ca într-o menghină, îi scria lui, bărbatul care a iubit-o, aşa cum este ea, cu totul, şi cu bune şi cu rele. Viaţa ei sentimentală s-a sfârşit atunci, demult, o dată cu accidentul.

În faţa colii de hârtie, de culoarea mărului crud, îşi va exorciza gândurile de dor, de jale, de dorintă şi de împlinire, notându-le cu o trăire intensă, vie, crâncenă. Le va trimite liftierului să le ştampileze că sunt în toate facultăţile mintale, apoi le va împături într-un plic parfumat cu Chanel şi va merge cu ele la gară. Ştie că trenul spre Ţara Dorului are oră fixă. Toate scrisorile de dragoste ajung la destinatar mai devreme sau mai târziu, deşi pleacă la oră fixă.

“De fiecare dată când ceasornicul indică orele 9, îmi amintesc că fericirea are chipul tău. Timpul se desprinde de trecut, precum fructul de sămânţă. Mi-ai mototolit viaţa, iar acele ascuţite mi-au pătruns în piele şi m-au zgâriat, adânc, până la nivelul mitocondriilor celulare ce se ocupă cu metabolismul celulei care s-a dereglat. Era firesc, nu crezi? Când omleta nu-mi reuşeşte la fel de pufoasă cum numai tu ştiai să o faci, mi-e îngrozitor de dor de tine. Căutând în cutia amintirilor noastre am găsit mărţişorul locomotivă, însoţit de explicaţia: “dorul nu stă în loc, el zboară… patima iubirii noastre este aburul locomotivei”. Am zâmbit, şi l-am pregătit pentru 1 martie. Încă îmi mai poartă noroc. Mult timp, foloseam ca semn de carte biletul de la prima noastră piesă de teatru. Te-ai supărat atunci, şi mi-ai cumpărat o adevărată colecţie de semne de carte. Aşa a început pasiunea devenită nebunie între timp: oraşul şi semnul de carte. Ah, şi-aşa de repede trece timpul când îţi scriu. Te bucură toate aceste copilării pe care le depăn cu mai mult sau mai puţin haz? Îţi rămân datoare pentru totdeauna, căci de dragul semnelor de carte citesc enorm şi văd monstruos. Mi-e dor de un scrabble pe covorul alb din camera de zi, după o zi obositoare de muncă. Tu îmi aduceai primăvara de fiecare dată la timp. Cred că aveai pile la ministerul Timpului! Am ajuns aici fiindcă aşa s-a întâmplat. Nu există niciun alt motiv. Am ajuns aici ca un nasture într-o butonieră şi aşa am rămas. Ah! Să îţi mărturisesc că mai am de tricotat mâneca dreaptă a puloverului şi e gata. Hmm. Mi se pare aşa ciudat că încă mă consideri muză! Relaţia noastră: tu acolo, eu aici, este interesantă. Ai descoperit cât de mult comunicăm? Nu mă întreba cauza. Nu am descoperit-o şi nici nu vreau să o găsesc. Încă îmi mai cumpăr irişi, da, florile mele norocoase, cu petale în număr de cinci, ziua mea de naştere. Da, da, ştiu, sunt iris în zodiacul floral. Îhmm… nimeni altcineva nu mă va cunoaşte şi răsfăţa asemeni ţie. Oricum, ştii cât te-am iubit, iar cuvintele sunt prea sărace să exprime mulţumirea. Uite, acum mănânc un măr, pentru a prinde putere să ajung la gară. E târziu, orele aleargă înnebunite spre zorii zilei, de parcă ar fi premiate. De fiecare dată când îşi expediez scrisorile, port rochia albastră care îţi plăcea ţie. Ha ha ha. Nu ştiu dacă rochia pe umeraş sau pe trupul meu. Lacrimi afurisite de dor se preling din căuşul ochilor mari, căprui, luminoşi, şi mă grăbesc să împăturesc scrisoarea în plicul parfumat cu Chanel, pentru a nu face o mare baltă şi să nu mai înţelegi nimic. TE-AM IUBIT ŞI TE VOI IUBI MEREU!”

Bagajul era gata. Un duş rapid, machiajul refăcut, rochia albastră, cu mâneci trei sferturi, cambrată pe talie - încă mai purta atingerile lui în fiecare celulă -, scrisoarea ţinută în mână de teamă să nu se rătăcească printre documentele ştiinţifice şi a părăsit camera impersonală a hotelului modest. Îşi privi ceasul. Era târziu, aşa încât chemă un taxi, care a dus-o la gară.

Trenul ce transporta scrisorile spre Ţara Dorului se pusese în mişcare. Cu ultimele puteri, ştergându-şi lacrimile, a aruncat scrisoarea în unul din vagoane. S-a oprit, mâinile s-au rezemat pe genunchii osoşi, iar privirea a însoţit trenul până ce a fost înghiţit de o curbă.

“Ultima scrisoare dragul meu nemuritor, dar rece!”