Bookfest

Cand nici nu ma asteptam, cand rezistenta organismului meu era la cote reduse, abia asteptand sa ajunga acasa, sa cunoasca moliciunea patului si mirosul imbitor al pernei... tocmai atunci i-am zis murgului: Du-ma la Bookfest! Si... m-a dus.

Imi doream cu ardoare sa cumpar Jurnalul Oanei Pellea. L-am gasit si mi l-am insusit. Era o carte povestita de un catel, Enzo, pe care de asemenea voiam sa o citesc si am trecut-o si pe ea in posesia mea: "Enzo sau arta de a pilota pe ploaie". Am mai luat Gogol "Insemnarile unui nebun".

Sa va spun ca am stat cu murgul meu la un stand de carte pentru copii, Editura Prut, o jumatate de ora si ne-am uitat, si am invatat engleza? Sper sa ma credeti si va rog sa va duceti. Un pusti de 4 ani mi-a aratat cum sa scriu pe o tablita cu creion, apoi se sterge. Sunt minunati acesti copii. Ma-ntreb: daca aveam acces la tot ce au acces ei azi, eram mai desteapta? Cu siguranta... ha ha ha.

Am plecat zambind la faptul ca... oamenii mai citesc. [Murgul meu fost admirat de toata lumea... bineinteles lumea care mai crede in povesti si a putut sa-l vada].

Despre inteligenţă

Cică un om inteligent nu este acela cel care citeşte biblioteci, ci cel care îşi foloseşte mintea. Da, poate aşa este. Dar eu sunt revoltată. Vorba vine. Mă frământă ceva de o vreme. Inteligenţa e clar bine legată de şansă. Mă gândeam la descoperirea penicilinei. Ce baftă, domne, pe Fleming, să găsească pâinea mucegăită şi să izoleze el fungul cu pricina.

Părerea mea e că, inteligenţa e bazată pe curiozitate. Să te lovească norocul, şi să te întrebi ce te-a lovit şi astfel să descoperi ceva. Ceva inteligent!

Alţii s-au chinuit să descopere structuri, organisme noi... şi eu, spun că un nerv este alcătuit din mai multe fibre nervoase... adică, aşa ca o legatură de pătrunjel. Ha ha ha.

Să spuneţi voi că nu am făcut o "descoperire" inteligentă.

Omul transparent

Zi ploioasa de vara. Tunetele si fulgerele se intrec in spectacol. Norii se razboiesc. La un moment dat, fac pace. Ajungand in statia de autobuz, omul nostru simte ca il jeneaza ceva in talpa. Se sprijna de stalpul ce poarta in varf placuta cu numele statiei si numerele autobuzelor care circula pe acolo. Dint-o data, un val de caldura i-a strabatut tot corpul. A asteptat pana si-a revenit, pana a prins putere si a pornit spre locul de munca.
Toata lumea il privea mirat. La inceput a fost mandru de asta, apoi a inceput sa fie iritat, ca in final sa devina rusinat. Se privea in toate geamurile cladirilor pe langa care trecea. Se admira in geamurile autoturismelor parcate. Era el. Normal . Cel care plecase de acasa.
-Azi este suparat, iritat, nu e in apele lui, se auzi in spatele lui.
“Oare de unde stiu asta?Cum imi pot citi gandurile?” se intreba omul nostru.
A intrat in birou. Incearca sa se adune, sa inceapa munca.
Colegii il tintuiau cu privirea. Au scos carnetele si incercau sa noteze ceva, dar privirile lor descriau dezamagirea.
Ce se intamplase de fapt? Devenise transparent. Stalpul, inmagazinase electicitate de la fulgere, si prin atingere, se preschimbase intr-un om transparent. Avea doar contur. In oglinda, transparenta nu era sesizabila si nici el nu avea capacitatea de a observa.
Ideile geniale straluceau si circulau prin artere si vene. Oamenii voiau sa le noteze. Insa, viteza mare nu le permite sa fie descifrate. Ajungeau la creier, si capatau o alta forma, marime, culoare. Se materializau. Prindeau viata. Se conturau. In forma finala erau viu colorate, fomre perfecte, fara colturi. Erau fine, fara asperitati, jucause.
Emisfera stanga se ocupa de ideile concrete, matematice. Se vedea cum neuronii faceau sedinte. Dimineata pentru adunari si scaderi, dupa amiaza pentru inmultiri si impartiri. Pe seara, este program de biologie, fizica si chimie. [Toate acestea au fost analizate cu multa atentie de catre colegii omului transparent].
Emisfera dreapta, raspunde de partea creative: arta, literature, limbi straine. Colegii de birou ai omului transparent au vazut neuronii pictand cele mai frumoase peisaje, scriind cele mai intresante opera literare.
Inima omului transparent continea mult bine. Era de o culoare roz inchis, frumoasa. Erau acolo arhivate, toate faptele bune facute de om.
Plamanii erau fericiti ca nu au fost afumati cu fum de tabac.
Elementele figurate ale sangelui sunt asa bine organizate. Isi stie fiecare sarcina si o indeplinesc temeinic, fara sa cracneasca.
Au trecut asa 2 saptamani. Colegii si-au insusit lectiile de anatomie, psihologie si de viata privind transparenta colegului.
Intr- o zi, l-au intrebat:
- Ce ti s-a intamplat de te-ai transparentizat? Oricum esti un om usor de citit. Emotiile iti sunt imediat intiparite pe chio. Dar acum… s-a intrecut masura pot spune, comenta o colega.
- Nu inteleg despre ce vorbesti.
- Esti transparent. Vedem tot ce este in tine.
- Ciudat. Eu nu vad. Stiu ca nimic nu este intamplator. Problema e ca sunt transparent pentru cei care au nevoie sa invete ceva privind “in interiorul meu”, mult mai profund. A doua zi, omul si-a revenit la normal.
Privind transparenta oamenilor, trebuie sa ne analizam si sa ne perfectionam. Fiecare dintre noi este transparent la un moment dat in viata.

Fraierul

Când ţipi şi te mahalageşti ca să-ţi faci dreptate, eşti privit urât. Când stai in banca ta, îţi faci treaba, execuţi orice ţi se comandă, eşti luat de fraier, eşti privit ca lipsit de personalitate. Ei... când fraierul se duce să ceară o adeverinţă pentru a participa la un examen, care îi poate oferi o sanşă de a lucra în altă parte, puterea realizează că, acel fraier nu e chiar fraier, ba chiar e un om bun pentru ei. Şi, încearcă să-i ia dreptul de a da un examen, de a-şi încerca norocul.

Fraierul îndură condiţiile inumane în care lucrează, toţi se plâng că ei nu ar sta acolo să-şi pericliteze sănatatea. Fraierul îndură. Dar, cum totul are o limită, inclusiv prostia şi răbdarea... fraierul se trezeşte si spune: "Hei, eu chiar pot. Vreţi să vă arăt?"

Şi începe demonstraţia...

Mincinosul- de Carlo Goldoni

Marţi, 16 iuni, orele 19.30, Palatul Copiilor. Televiunea Română filmează. Piesa de teatru "Mincinosul" de Carlo Goldoni. Biletele destul de scumpe, mă aşteptam la o piesă de senzaţie.

Claudiu Bleonţ, cu maximă naturaleţe, a jucat rolul mincinosului. Piesa a fost perfectă până la un moment în care adaptarea la zilele noastre, a depăşit limita normalului. Să mergi la teatru ca să auzi referiri cu tentă sexuală - pe care le auzi zilnic în autobuz, în parc, la servici - nu îţi face o deosebită plăcere.

Muzica foarte frumoasă. Jocul actorilor Sebastian Papaiani şi Valentin Uritescu a fost la înălţime.

Relaţionarea cu publicul şi cu regiyorul îmi place şi nu-mi place.

Regia: Toma Enache.

Per total a fostinteresant, dar nu-mi vine să o recomand.

"Străduinţa pe care am pus-o în alcătuirea comediilor mele a fost în întregime aceea de a nu deforma natura". Goldoni (celebru dramaturg italian, considerat de criticii actuali drept unul dintre cei mai renumiţi autori de teatru europeni).

O poveste pentru oameni mari

O siluetă firavă, cu mişcări nervoase ale mâinilor. Are emoţii. Ochii mari, ce inspiră blândeţe şi linişte sufletească. Zâmbet larg, dar trist. Priveşte de jur împrejur, apoi îşi caută un punct fix şi privirea îi rămâne acolo... pierdută. Gânduri... idei... fapte. Tresare şi revine printre noi. Se prezintă sfios. Nu este o persoană curajoasă. Vocea âi tremură, dar este atât de melodioasă. Degetele se joacă ezitant cu un pix. Apoi, mâna stângă, aşează firele rebele ale bretonului. O dată, şi încă o dată.

Este Sânziana. O femeie în floarea vârstei. Are un magnetism aparte. Ceva te îndeamnă să o priveşti, ba chiar să-i adresezi o întrebare. Fii sigur că îţi va răspunde. Cel puţin cu un zâmbet pe care, pun rămăşag ca nu-l vei uita.

Daca o întrebai în adolescenţă, ce curs vrea să dea vieţii, îţi spunea zglobie, plină de neastâmpăr:

-Mă voi căsători şi voi avea copii. Mă voi ocupa de educaţia lor. Am să mă joc şi am să învăţ cu ei.

Fericirea, nerăbdarea se citea în irisul ei de culoarea prunei. Un albastru-violet, o nuanţă greu de descris.

De ce oare viaţa e atât de nedreptă? Acum sunt revoltată şi eu. De când vine la şedinţele de psihoterapie, este mai bine. Sper să îşi recapete energia şi entuziasmul de a trăi, de a simţi viaţa prin toţi porii, de a asculta instinctul foarte dezvoltat pe care îl are. Ce s-a întâmplat? Am să vă spun pe scurt...

A fost un el... înalt, brunet, cu ochii negri, cu zâmbet permanent - ca un tatuaj - cu maniere de domn, de crai de curte veche. Timp de trei lune au vorbit, s-au văzut, s-au dorit... şi-au făcut planuri. Ea, l-a crezut. Nimic mai grav. Totul s-a spulberat... rapid. Ca un fum purtat de vânt, ca un castel de nisip luat de ape, ca un joc de domino. Un timp, a uitat-o. Apoi îi mai dădea un semn. O încuraja, îi devenise prietenul din umbră. apărea exact în momentul în care Sânziana noastră avea nevoie de cuvântul magic "POŢI". Ea, îşi continua viaţa, dar parcă trăia pentru el. Să-i arate ce poate ea să facă în viaţa asta nedreaptă. A reuşit. A devenit o femeie sigură pe ea... dar, îşi doreşte un bărbat care să o iubească şi să o respecte. După ani, el a reapărut în viaţa ei. I-a mărturisit că e schimbată în bine, dar el are o relaţie la distanţă. Ea, a zâmbit. Nici ea nu ştie de ce. Se întreba: "Oare e fericit?"

Atunci, am înţeles că ea şi-l doreşte în viaţa ei. Cred că şi el este "legat" de ea oarecum, sufleteşte.

Aşteptarea, incertitudinea, dorinţa imensă, neţărmurită de a fi împreună, toate acestea au adus-o la mine, psihologul.

Ea, ştie că, odată ca niciodată, vor fi împreună. Aşa trebuie să fie. Aşa va fi. Şi, mai ştie că, vor avea doi copii frumoşi, o fetiţă ce va semăna cu el şi un băieţel, leit ea.

Şi vor trăi fericiţi şi împăcaţi cu ei şi cu lumea, pâna la adânci bătrâneţi. Încă puţină răbdare şi încă multă suferinţă.

Sunt sigură că, el se va întoarce la o femeie ca ea.

Forme de relief

Natură... peisaje... factori de mediu, cu viaţă (animale) şi fără viaţă (vântul, ploaia, temperatura).

Apa, în timp, sapă albii, erodează stânci, formează sedimente, îşi defineşte traseul. Vântul sculptează munţii, dându-le forme ciudate, scriind parcă mesaje, poveşti.

Cred că şi noi suntem "o formă de relief" pentru timp. Părul albeşte, ridurile îşi descriu viaţa - unele apar de la hohote de râs, altele de la griji, altele de la îngândurare -acumulăm sau pierdem kilograme în funcţie de cum ne este felul.

Cu siguranţă şi sufletele îşi modifică aspectul. Suflete albe, suflete negre... asemenea norilor. Suflete sensibile la frumos, suflete care reneagă sensibilitatea, ba chiar râd de aceasta. Suflete care se hrănesc cu ură şi invidie, suflete care se hrănesc cu iubire.

Suflete care aspiră spre înalt şi cred că au un rost aici pe pământ, suflete egoiste, care se îngrijesc doar pe ele, fără a dărui.

Ce varietate a formelor de relief... a vieţii în general.