Ce mai citesc

Zi senina, cu zambete in priviri si in suflet!

Nu am mai raportat demult ce am frunzarit... Pentru ca mi s-a pus mie pata pe poezie, am spus sa citesc poezie moderna. am cumparat cateva carti si am recitat poezii.

"Ruj pe icoane" Livia Rosca

"Chipurile" Stoina G. Bogdan

"Dilecta" Octavin Soviany

"Fire de iarba" Elena Stanescu (aceasta e venita tocmai din Spania, cu dedicatie de la poeta, sunt mandra si ii MULTUMESC DIN SUFLET).

Apoi, pentru ca am o minte de copil, am participat la un concurs (organizat pe cherrytales) si am castigat doua carti cu Peter Pan. Si am inceput a citi.

Mi-a placut foarte mult si va daruiesc un pasaj:

“Orice mama buna are obiceiul ca seara tarziu, cand copiii dorm, sa cotrobaie prin gandurile lor sis a puna totul in ordine pentru dimineata urmatoare, asezand la loc toate lucrurile care au luat-o razna in cursul zilei. Daca un copil ar sta treaz (dar cine poate oare?), si-ar vedea mama trebaluind prin gandurile lui si arurmari-o cu mare interes. E ca si cum ai face ordine prin sertare. Presupun ca si-ar vedea mama in genunchi, zabovind asupra continutului, uneori plin de haz, intrebandu-se unde oare ai putut culege un lucrusor anume, avand si surprise placate si mai putin placate, strangand cate ceva la piept de parca ar fi un pisoi, aruncand altceva cat colo. Dimineata cand te trezesti, toate rautatile si dorintele urate cu care te-ai dus la culcare au fost impaturite de zeci de ori si, asa mici-mititele, au fost puse puse la fund in sertarul cu ganduri; sus, la vedere, bine aerisite, au fost intinse gandurile tale frumoase, gata sa le iei in primire.
Nu stiu daca ati vazut vreodata o harta cu gandurile cuiva.
Cateodata, calatorind prin gandurile copiilor ei, doamna Darling gasea lucruri de neinteles, dar nimic nu o nedumirea mai tare decat cuvantul Peter. “

Acum, ca un om mare ce sunt, citesc "Idiotul" de Dostoievsky.

Saptamana frumoasa va doresc... cu puterea de a vedea doar ce e placut in jurul vostru!

Căutându-mă

E noapte şi frig.
El merge pe Magheru şi mă caută în toate femeile libere.
Fiecare chip răsucit lent către el
Îl sperie şi grăbeşte pasul.
-Te-am pierdut! De ce m-ai lăsat să te pierd?
Îl privesc din înalt şi-i spun:
-Vei găsi ce cauţi, nu te teme.
Poate nu aici, nu acum, dar vei primi dragostea ce-o meriţi
Şi bucuria ce-o căutai cândva cu atâta disperare la mine.
Închid ochii şi-l mângâi
Pentru ultima oară,
Dar ca prima dată.

La mulţi ani, dragele mele!

E ziua fetelor mele dragi,
Sora angelică şi mama iubitoare.
Le dedic atenţie şi zâmbete,
Voie bună şi îmbrăţişări.
Să-mi trăiţi întru mulţi ani,
Punctele mele de sprijin,
Sufletele mele blânde şi pure.
Să vă fie viaţa senină şi gândurile curate,
Zâmbetul veşnic prieten şi bucuria aproape.

Am împărţit zâmbete

Metrou, călătorie nu prea plăcută, gândurile hai-hui. Privirea îmi cade întâmplător pe pieptul unui călător.
- Dar mă sorbiţi din ochi, nu glumă, spuse o voce dură, dar plăcută.
- Îmi cer scuze, ce-aţi spus?
- Mă priviţi atent de când m-am aşezat. De fapt, vă uitaţi spre pieptul meu.
- Ah, doar am ales un punct de reper, gândurile şi privirile sunt departe.
- Măcar, puteţi vedea ceva în sufletul meu?
- Hmmm... văd că aveţi o inimă mare, care bate pentru trei. Sunteţi căsătorit?
- Da, şi am o bijuterie de băiat.
- Să fiţi sănătoşi şi fericiţi, răspund zâmbind.
- Aveţi un zâmbet irezistibil, admirativ.
- Vi-l dăruiesc domnule!
Fără a sta pe gânduri, îmi prind colţurile gurii, şi decupez zâmbetul cum ai desface un scoth, apoi îl aplic pe chipul bărbatului. Inevitabil, domnul zâmbeşte, colţurile gurii ridicându-se vesele.
- Vă stă bine. Să-l folosiţi permanent. Nu are termen de valabilitate.
- Mulţumesc.
- Eu vă mulţumesc. Demult îmi doream să împart zâmbete pe chip şi bucurii la plic. Pe lângă asta, este un domn căruia i-am promis că voi scrie ceva vesel pentru domnia sa. Vă rog să-mi permiteţi să fac publică această întâmplare.
- Cu mare drag, fată zâmbitoare! Zi cu fericire la orice pas!

Poveşti cu prinţese

Ea, o fată simpatică, nu ştiu ce are – probabil zâmbetul şi ochii mari de căprioară – dar atrage priviri. S-a născut din oameni simpli, dar cu suflet enorm, într-un cartier de cartier, Rahova este numele lui. De aici, s-au ridicat oameni care au ajuns departe (mai nou, a aflat că şi Amalia a dnului Năstase Ilie tot de aici a fost salvată cu limuzina).
Privind în jur, chiar în ograda ei, ştie că nu mai există familii aşa ca în poveşti cu rude multe şi săritoare la nevoie. Cu toate acestea, Ea se încăpăţânează – n-am văzut de când sunt atâta căpoşenie la o fată - să creadă că va avea o familie de poveste. Încă mai crede în transformarea Cenuşăresei în prinţesă. Ştie că i se vor întâmpla lucruri frumoase, şi ştie că le va împărţi cu cei dragi sufletului ei.

E convinsă că, într-o lume din ce în mai mizerabilă, există acolo, undeva, ascuns într-un colt, un prinţ care se gândeşte la ea şi îşi va face curaj şi o va căuta. Nu vrea palate, ci doar o casă luminoasă şi copii mulţi în jurul ei, şi poveşti la gura sobei, spuse pe un ton vesel de către prinţ. Pruncii să adoarmă fascinaţi, iar Ea şi Prinţul să se iubească până la adânci bătrâneţi.

Eu şi poezia, baba şi mitraliera

Nu mi-a plăcut niciodată să scriu versuri. Am încercat prin clasa a IV-a ceva legat de Mihai Viteazul. Era ceva stupid şi extrem de hilar.

La cursul de scriere, poetul Octavian Soviany, ne-a spus: "E mult mai uşor să scrii versuri decât proză. Nu trebuie să cauţi rimă, lasă cuvintele să vină de la sine, scrie ce simţi. " Din acea seară, cochetez cu poezia. Nu ma judecaţi, nu mă consider poetă, cu toate că, sunt oameni de specialitate care mi-au lăudat "poeziile" şi m-au încurajat a scrie.

Aseară, am aflat de la o distinsă doamnă, despre o pictoriţă: Tia Peltz. Recunosc că nu ştiam nimic despre ea. Am căutat pe Wikipedia, şi am citit, şi am găsit cuvântul crochiu, care mi-a plăcut şi mi-a inspirat aceste versuri.

Desene

Am făcut un crochiu vieţii.
Nu este chiar atât de vesel.
Poate dacă aş pune puţină culoare,
Ar ieşi mai interesant.
Acopăr ochiul stâng şi privesc.
Văd toate bucuriile vieţii şi râsetele zglobii.
Văd mama în poartă cum mă aşteaptă.
Văd şotronul strâmb din ogradă.
Apoi, acopăr ochiul drept
Şi zăresc tabla neştearsă a amintirilor reci.
Dezamăgiri, tristeţi, iubiri nedrepte şi aşchii în suflet.

Aseară, târziu, încercând să mă odihnesc - nu am reuşit şi iarăşi mi-e rău, dar nu contează asta - am schiţat aceste versuri:

Jurnalistul din mine

Cândva, îmi doream să devin jurnalist.
Să scriu despre cultură.
Mi se spune adesea că aş fi bună,
Căci sunt ironică.
Azi, mi-a dispărut acest chef,
Când presa e în criză
Şi jurnalismul pe moarte.
Şi ce este cultura?
O piesă de teatru o dată pe lună,
Dacă sunt norocoasă poate două.
O carte scrisă de clasici sau contemporani
Cu limbaj în jargou
Ca la piaţă la Ferentari.
Mai bine dai căutare pe google: wikipedia
Şi afli ce vrei.
Iar la sfârşit de zi te lauzi cu:
„Am mai aflat şi eu ceva”.
Iau un ziar şi decupez cuvinte.
Le aşez cuminte într-un fes tricotat într-o primăvară târzie.
Extrag şi formulez propoziţii hazlii.
Ca de exemplu:
„Paşii dibaci se zvârcolesc pe câmpie”.

Calea viselor

Zilele trecute mi s-a spus: "Ia o pauza. Pamantul se roteste si fara contributia ta". Am zambit, si mi-am vazut de ale mele. Mai cu invarsunare, cu mai mult patos, parca sa demonstrez cuiva ca sunt nemuritoare.

Sambata, organismul meu a cerut cu insistenta odihna. Chiar nu puteam sta cu ochii deschisi. Printre pauze de somn, am mai scris cateva "poezii". Duminica, ma simteam refacuta. Seara, o durere de cap m-a cuprins in chingile ei puternice. Am crezut ca somnul ii va veni de hac. Nu a fost asa. Durerea s-a jucat cu mine, pana cand, luni dupa-amiaza m-a rapus. E cumplit sa fii atat de doborat incat sa nu poti articula cuvinte, sa nu reusesti sa trimiti un mesaj sa ceri ajutor. In acele clipe mi-a fost teama. Cu toate acestea, e miraculos, au fost oameni - mai mult sau mai putin cunoscuti - care au simtit ca nu sunt in regula si m-au cautat. Ca si cum, prezenta lor, ma tinea in viata. Efortul de a raspunde la mesajele lor, mi-a dat puterea sa ma ridic. LE MULTUMESC ENORM DE MULT! Nu am crezut ca voi ajunge vreodata sa merg de-a buselea (sau cum s-o scrie corect), sa nu am puterea sa ma ridic. A fost infiorator.

Toate acestea de la oboseala, dezamagiri, stress, hrana anapoda, alergatura... si ma intreb: pentru cine? Sa demonstrez ce si cui? Sunt un nimeni.

Acum stau in medical, caci nu pot sta in doua picioare - ce mi-as fi dorit sa fiu miriapod - si ma simt vinovata ca chiulesc. Sunt sigura ca sunt bombanita la greu, la locul de munca. Dar, sincer, chiar nu pot fi model in aceste zile de chin trupesc si sufletesc. Si uite cum - vorba surorii mele - tin eu post negru fara sa vreau.

Aveti grija de voi si odihniti-va!