Poveşti cu prinţese

Ea, o fată simpatică, nu ştiu ce are – probabil zâmbetul şi ochii mari de căprioară – dar atrage priviri. S-a născut din oameni simpli, dar cu suflet enorm, într-un cartier de cartier, Rahova este numele lui. De aici, s-au ridicat oameni care au ajuns departe (mai nou, a aflat că şi Amalia a dnului Năstase Ilie tot de aici a fost salvată cu limuzina).
Privind în jur, chiar în ograda ei, ştie că nu mai există familii aşa ca în poveşti cu rude multe şi săritoare la nevoie. Cu toate acestea, Ea se încăpăţânează – n-am văzut de când sunt atâta căpoşenie la o fată - să creadă că va avea o familie de poveste. Încă mai crede în transformarea Cenuşăresei în prinţesă. Ştie că i se vor întâmpla lucruri frumoase, şi ştie că le va împărţi cu cei dragi sufletului ei.

E convinsă că, într-o lume din ce în mai mizerabilă, există acolo, undeva, ascuns într-un colt, un prinţ care se gândeşte la ea şi îşi va face curaj şi o va căuta. Nu vrea palate, ci doar o casă luminoasă şi copii mulţi în jurul ei, şi poveşti la gura sobei, spuse pe un ton vesel de către prinţ. Pruncii să adoarmă fascinaţi, iar Ea şi Prinţul să se iubească până la adânci bătrâneţi.

Eu şi poezia, baba şi mitraliera

Nu mi-a plăcut niciodată să scriu versuri. Am încercat prin clasa a IV-a ceva legat de Mihai Viteazul. Era ceva stupid şi extrem de hilar.

La cursul de scriere, poetul Octavian Soviany, ne-a spus: "E mult mai uşor să scrii versuri decât proză. Nu trebuie să cauţi rimă, lasă cuvintele să vină de la sine, scrie ce simţi. " Din acea seară, cochetez cu poezia. Nu ma judecaţi, nu mă consider poetă, cu toate că, sunt oameni de specialitate care mi-au lăudat "poeziile" şi m-au încurajat a scrie.

Aseară, am aflat de la o distinsă doamnă, despre o pictoriţă: Tia Peltz. Recunosc că nu ştiam nimic despre ea. Am căutat pe Wikipedia, şi am citit, şi am găsit cuvântul crochiu, care mi-a plăcut şi mi-a inspirat aceste versuri.

Desene

Am făcut un crochiu vieţii.
Nu este chiar atât de vesel.
Poate dacă aş pune puţină culoare,
Ar ieşi mai interesant.
Acopăr ochiul stâng şi privesc.
Văd toate bucuriile vieţii şi râsetele zglobii.
Văd mama în poartă cum mă aşteaptă.
Văd şotronul strâmb din ogradă.
Apoi, acopăr ochiul drept
Şi zăresc tabla neştearsă a amintirilor reci.
Dezamăgiri, tristeţi, iubiri nedrepte şi aşchii în suflet.

Aseară, târziu, încercând să mă odihnesc - nu am reuşit şi iarăşi mi-e rău, dar nu contează asta - am schiţat aceste versuri:

Jurnalistul din mine

Cândva, îmi doream să devin jurnalist.
Să scriu despre cultură.
Mi se spune adesea că aş fi bună,
Căci sunt ironică.
Azi, mi-a dispărut acest chef,
Când presa e în criză
Şi jurnalismul pe moarte.
Şi ce este cultura?
O piesă de teatru o dată pe lună,
Dacă sunt norocoasă poate două.
O carte scrisă de clasici sau contemporani
Cu limbaj în jargou
Ca la piaţă la Ferentari.
Mai bine dai căutare pe google: wikipedia
Şi afli ce vrei.
Iar la sfârşit de zi te lauzi cu:
„Am mai aflat şi eu ceva”.
Iau un ziar şi decupez cuvinte.
Le aşez cuminte într-un fes tricotat într-o primăvară târzie.
Extrag şi formulez propoziţii hazlii.
Ca de exemplu:
„Paşii dibaci se zvârcolesc pe câmpie”.

Calea viselor

Zilele trecute mi s-a spus: "Ia o pauza. Pamantul se roteste si fara contributia ta". Am zambit, si mi-am vazut de ale mele. Mai cu invarsunare, cu mai mult patos, parca sa demonstrez cuiva ca sunt nemuritoare.

Sambata, organismul meu a cerut cu insistenta odihna. Chiar nu puteam sta cu ochii deschisi. Printre pauze de somn, am mai scris cateva "poezii". Duminica, ma simteam refacuta. Seara, o durere de cap m-a cuprins in chingile ei puternice. Am crezut ca somnul ii va veni de hac. Nu a fost asa. Durerea s-a jucat cu mine, pana cand, luni dupa-amiaza m-a rapus. E cumplit sa fii atat de doborat incat sa nu poti articula cuvinte, sa nu reusesti sa trimiti un mesaj sa ceri ajutor. In acele clipe mi-a fost teama. Cu toate acestea, e miraculos, au fost oameni - mai mult sau mai putin cunoscuti - care au simtit ca nu sunt in regula si m-au cautat. Ca si cum, prezenta lor, ma tinea in viata. Efortul de a raspunde la mesajele lor, mi-a dat puterea sa ma ridic. LE MULTUMESC ENORM DE MULT! Nu am crezut ca voi ajunge vreodata sa merg de-a buselea (sau cum s-o scrie corect), sa nu am puterea sa ma ridic. A fost infiorator.

Toate acestea de la oboseala, dezamagiri, stress, hrana anapoda, alergatura... si ma intreb: pentru cine? Sa demonstrez ce si cui? Sunt un nimeni.

Acum stau in medical, caci nu pot sta in doua picioare - ce mi-as fi dorit sa fiu miriapod - si ma simt vinovata ca chiulesc. Sunt sigura ca sunt bombanita la greu, la locul de munca. Dar, sincer, chiar nu pot fi model in aceste zile de chin trupesc si sufletesc. Si uite cum - vorba surorii mele - tin eu post negru fara sa vreau.

Aveti grija de voi si odihniti-va!

Vis

Te-am visat şi am albit.
Fiecare fir alb îmi aminteşte de sărutările,
Mângâierile tale.
Iubirea ta, mărturisită târziu,
Când m-ai zărit mergând lângă băiatul cu plete,
Mi-a stăpuns sufletul până în adâncuri
Şi inima s-a desfăcut în mii de bucăţi.
Nu le-am recuperat pe toate.
Sunt o femeie cu inimă fragmentată.
Pe alocuri e cusută cu aţă,
Prin alte locuri cu dor,
Pe ici pe colo e lipită cu scotch,
Dar acolo unde m-ai sărutat tu,
Este închegată cu dragostea noastră.

Singurătate

Aburul ceaiului se ridică vesel în aer.
Linguriţa se agită între pereţii unei ceşti fierbinţi.
Eu întind tăcută margarină pe pâine.
El desface ziarul cu putere.
Literele privite pe furiş
Mi se aştern în propoziţii.
“Singurătatea în doi este dăunătoare”.
Asta a fost… de mâine îi dau liber.

Furt

O femeie mi-a furat tatăl.
Cu dragostea lui cu tot.
De atunci, nu mai suport femeile
Hoaţe şi avide de iubire.
De-aş întâlni ultimul bărbat din lumea aceasta,
Dar sufletul lui ar fi vândut unei alte femei,
Am să fug, cu lacrimi în ochi,
Cu oasele îndoite şi sufletul puzzle,
Mâncând unghii şi rădăcini de arbori,
N-am să mai vreau nici mângâiere, nici alint.

Tarot

A fost o saptamana obositoare, cu multa alergatura. Vreme cumplita ce ne-a chinuit, mi-a pus capac. am stat o zi prin ninsoare, uda si am racit. A trecut... si vor trece si altele.

Vineri am curs de scriere creativa. (Cum nimic nu e intamplator, cand proful s-a prezentat, ajunsa acasa am verificat si am observat ca ii urmaream blogul). Aseara, de-abia imi tineam ochii deschisi (cursul este de la 19 la 21) si proful ne-a spus sa tragem cate o carte de Tarot (el a facut curs de scriere in Spania, dupa reguli mult mai stricte) si sa scriem un dialog. Cica aceste carti, creeaza adevarate povesti. (Ma mai jucasem anul trecut prin octombrie si mi s-a adeverit). Cand am tras cartea, m-am speriat, m-am albit, sangele mi-a inghetat in artere si vene, oasele s-au blocat in articulatii, chipul meu s-a transformat, m-au trecut toate transpiratiile. Am spus: "Pana aici mi-a fost!"

Prietena mea, imi spune: "Clau, revino-ti!"

Proful, plimbandu-se printre noi, imi spune: "Moartea? Nu te speria. Interpretarea este pozitiva. Te vei desprinde de trecut, vei suporta o transformare, viata ta va porni pe un alt drum".

"Uff... Multumesc. Asa sa fie. Chiar am nevoie. Ma ratacisem putin pe drumul asta!"

...

Deci... nu tot ce e negru e chiar atat de negru. Sau cum se spune: nu e dracul chiar atat de negru.

Cand ma voi transforma, sa-mi spuneti...

Cand viata mea se va schimba, va voi spune... Ha ha ha (mai in gluma mai in serios, am asa niste senzatii de metamorfozare a vietii mele).