Timpul aleargă nebun, iar eu i-amcăzut pradă. Da. Eu. Eu cea care stătea novorbiaptea și citea, scria, făcea treabă prin casă. Eu care zâmbeam larg și nu dădeam importanță somnului. Mi se par atât de departe acele vremuri. Poate vârsta? Timpul? Nu știu. Dar nu mă regăsesc și nu îmi place ceea ce trăiesc.
Amân activități, întâlniri. Mă las pe locul al 20-lea mereu. Nu am mai ajuns la medic pentru a cere analize de când am născut. Dantura așteaptă și ea să fie reparată. Nu mă mai suport și îmi e rușine cu mine.
Am impresia că toți vor ceva de la mine. Fie cursuri de perfecționare, fie să ajung într-un anumit loc. Nu mai pot. Afacerea mea e lăsată de izbeliște. Banii se duc pe apa sâmbetei. Nu știu cum reușesc să fiu impresionată de multe cazuri „altfel”.
Îmi e dor de scris. Mi-au rămas doar poveștile personalizate, care mă bucură nespus, însă îmi e dor de o nouă carte, de o nouă poveste. Am atâtea idei notate!
Poate nu sunt suficient de motivată?
Poate nu sunt suficient de organizată?
Posibil...
Dar când după 7 ore cu întrebări, vorbit, nemulțumiri, stres, ajungi acasă și nu știi de ce să te apuci mai întâi.... când îți amintești că nu ai mâncat, nu ai băut apă, iar copiii cer în brațe, vor să coloreze, să se joace de-a prinselea sau de-a fața- ascunselea, când totul e haos în jur... ce să faci? Să scrii? Ești considerat nebun să faci asta!
Clar am nevoie de un ajutor. :)
Îmi este dor de un teatru... de un curs de dezvoltare personală. Am citit și am participat la un curs online de dezvoltare personală, dar nu e același lucru. Nu mă pot focusa pe asta. Apare altecva de făcut. Urgent! Sau o voce care îmi rupe filmul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu