Bucurii

Uneori, când nu mai aștept nimic și trag de mine să fiu eu, să fiu prezentă și atentă, apar mici bucurii.

Joi seară am fost sunată de un cititor de numai 8 ani, din Giurgiu care mi-a spus că îi plac cărțile mele și voia să știe când mai merg la școala unde învață.

Nu prea am încredere în mine și știu că alții scriu mai bine, dar când primesc asemenea mesaje prind curajul de a continua.

Îmi doresc să scriu original, comic și cu emoții. 

Îmi doresc să aduc ceva nou în poveștile, cărțile mele.

Îmi doresc să scriu în fiecare dimineață,măcar o oră.

O a doua bucurie pentru mine a fost să descopă că mai există oameni. Am adunat puncte de la Petrom și am mers să iau o jucărie de pluș din colecția oferită de ei. Dar... mi-am pus întrebarea: „Dacă plânge Ana?” Așa că am fost dispusă să achit a doua jucărie de pluș integral.

- Haideți, doamnă!

- Am gemeni, și nu pot risca!

Mi-a dat plușul, restul împăturit și a trecut la clientul următor.

Acasă am descoperit că îmi dăduse și a doua jucărie la prețul cu reducere. Inima a început să îmi bată cu putere și câteva lacrimi de fericire s-au ivit în colțul ochilor. 

Să fiți bine și buni, dragi cititori! 

Dorințe

Îmi doresc mai mult ca niciodată, înțelepciune, găsirea unor soluții inteligente pentru bunăstarea familiei!

Apoi, timp de calitate cu gemenii și oamenii dragi.

Să fac multe activități interesante și utile cu gemenii mei.

Participarea la câteva ateliere, cursuri, lansări de carte pentru sufletul meu. Îmi e dor să cresc, să evoluez, să cunosc oameni de calitate!

O mai bună organizare a timpului.

Să cer ajutor pentru treburile casnice: gătit și curățenie. 

Să scriu zilnic măcar două pagini pentru cărțile mele cu povești. 

Să lucrez mult cu elevii mei (am toate clasele a 12-a și toți dau bacul la biologie). 

Să obțin rezultate cu ei la olimpiade școlare.

Să merg la stomatolog și să-mi rezolv dantura.

Să îi duc și pe gemeni la stomatolog.

Să achit rapid toate datoriile.

Să fiu foarte îngrijită (adică am nevoie de timp pentru mine.

DOR

Citesc tot mai puțin spre deloc. Îmi este atât de dor de această activitate! Citesc câte puțin când îmi supraveghez gemenii care fac puzzle-uri sau pictează pe jos în sufragerie. Uneori pot citi cu succes 2 pagini, alteori câteva rânduri.

Până nu demult, citeam noaptea. Acum scriu. Scriu povești personalizate pentru oameni minunați, cu povești de viață extrem de frumoase! Dacă nu scriu, pregătesc idei de lecții frumoase, teste sau fac hârtii pentru dosarele de la școală. 

O prietenă, mamă de trei copii, care lucrează de acasă, mă întreba de ce nu renunț un an la predat. Fac ateliere, scriu povești, am o firmă, am ce face. Are mare dreptate! Dar venitul nu este constant. Am de crescut mult până ajung să trăiesc din scris și din ateliere. Le admir pe mamele care fac asta, deși ele au un ajutor pentru copii. 

Îmi e dor de scris povești pentru site, pentru mine și copiii mei.

Îmi e dor să public ceva nou.

Îmi e dor de succes, de oameni buni, de râs, de zâmbete, de prieteni sinceri, de ajutor, de senin, de energie și creativitate din zori și până în zori!

Emoții, oboseală și încotro?

Uneori îmi vâjâie capul de emoții și de frică! Nu am mai simțit de mult asta. Parcă sunt într-un carusel care nu se mai oprește. Un an mai tâmpit ca acesta nu am mai avut niciodată. 

Săptămâna aceasta, gemenii au făcut febră.Pe rând. Am fost nevoită să stau acasă, în medical. de fiecare dată când se întâmplă asta, mă simt extrem de vinovată. Știu! E dreptul meu, dar așa mă simt. De parcă aș fi de neînlocuit sau apreciată la cote maxime!

Rugasem o fostă colegă să mă ajute cu o oră pentru a-mi lua copiii de la creșă. O anunț dacă poate veni - contra cost - tot programul, adică 6 ore. Îmi scrie că e prea mult. Bine. Fiecare le are pe ale lui. cer medical pentru a nu-mi fi tăiate orele (doar am nevoie de bani). Ca un făcut, cei de la școală mă sună, cum o fac mereu, în miezul zilei (ATENȚIE! AVEAM COPIII BOLNAVI!) să îmi ceară nu știu ce raport. Nu știu de unde am găsit puterea de a vocifera. Cu doi copii bolnavi, nedormită, cu treburi gospodărești până peste cap, ce suflet pot avea? Am deschis laptopul, am completat raportul și l-am trimis. 

Miercuri, mi-am dus copiii la creșă. I-a luat soțul la prânz. Roșii la față de plâns. Mă doare sufletul. A trecut o lună și ei nu sunt bine, nu le place. Clar ceva se întâmplă. Dar și să acuz așa.... nu sunt genul. 

Joi, Horia se trezește speriat la 5 dimineața, că să nu mergem la copii. Ok. Eu eram entuziasmată că era ziua în care venea teatrul la creșă și era o zi altfel. Nu a trecut mult și a vomat. Peste o jumătate de orp din nou. Ce să fac? Eram singură cu ei. Nu aveam decât 4 ore... dar totuși. Îi duc la mama. 

Vineri s-a învoit Silviu 2 ore pentru a putea ajunge eu de la școală la ora 15. 

Sunt foarte obositp,epuizată psihic și nu știu ce să fac? Ce soluții să găsesc? Este a doua oară când Horia vomită pe tura unor educatoare. Mă gândesc dacă este sau nu coincidență. Sunt disperate ca gemenii să mănânce, cu toate că le-am explicat că nu sunt mâncăcioși. 

Bonă nu îmi permit. Aș dori pe cineva care să vină în zilele în care avem nevoie pentru câteva ore. 

Să îi mut la grădiniță? Oare le va fi bine? Am impresia că lor nu le place acolo pentru că sunt copii mici, iar ei au deja alte deprinderi. Chiar nu știu... iar gândurile mă macină puțin câte puțin. 

Cei de la Cargus nu m-au anunțat că trebuie să merg la sediul lor pentru a primi o sumă de 125 lei ramburs pentru cărți.

Disperații de la primărie mi-au pus poprire pe toate conturile pe care le am pentru suma de 33 lei, impozitul la mașină, care era plătit, dar la sectorul 5 și ei nu fac trasfer de la o primărie la alta. Am achitat din contul de ING, dar ei nu se opresc....au trimis și la celelalte bănci unde am cont deschis. Mi se pare de-a dreptul hărțuire și răutate și nedreptate și mojicie! 

Îmi doresc CURAJ și PUTERE să plec din țara asta de doi bani.

Am corectat la bacalaureat în iunie, o zi întreagă. Am semnat contract că voi primi banii în august. A trecut septembrie și nu am primit (nu, nu numai eu, dar la mine arde!). Am întrebat și mi-au spus că inspectoratul e supărat pe sectoarele 5 și 6. De parcă mă doare pe mine de acest aspect sau îmi trece foamea.

Voi ce ați face în locul meu? Cum v-ați liniști? 

POVEȘTI PERSONALIZATE

Vinovată

Micuții au mers o săptămână la creșă. Au plâns în fiecare dimineață. Mă doare să îi văd așa speriați, nefericiți. 

În prima zi când i-am lăsat să doarmă acolo, Horia mi-a spus că e supărat pe mine. Și așa a fost. L-am simțit. Era trist, abătut, tăcut. Ana e fericită când îi iau. Se  bucură mult când mă vede și exclamă: „Mamiii!”   Bineînțeles că și eu îmi țin lacrimile în frâu. 

Pe 11 septembrie, când începusem școala și am primit și dirigenție și stăteam la coadă la manuale, mă sună de la creșă că a vomat Horia. Vomase și acasă puțin, dar am zis că de la plâns. L-a luat taică-su. L-a dus la mama. Acasă nu a mai avut nimic. Marți dimineață a vomat și Ana. Au răcit foarte rău și parcă nu le mai trece. 

Sunt supărată pe mine... oare nu i-am dus în lume suficient? De ce sunt așa neadaptabili? Am mers cu ei în parc, la evenimente, la aniversări. Adevărul că soțul este așa retras, introvertit. Mă simt vinovată. Cum să fac să se obișnuiască. Le-am explicat mereu că vor cânta, vor dansa (chiar fac dansuri și vreau să le plătesc, măcar pentru Ana că este fetiță), va veni teatrul la ei. Mă simt depășită de situație. Mă supăra și duritatea soțului când îi lasă acolo și nervozitatea cu care iese din creșă. Ei simt tot stresul acesta. Eu pe de altă parte, în nebunia mea de a fi punctuală, i-am mai stresat dimineața cu celebrul „hai, hai!” 

Mi-am dorit enorm să fiu mamă! Am primit doi copii minunați, și mă simt vinovată pentru că nu sunt o mamă cum ar merita. Le ofer puțin, prea puțin pentru cât merită. 

Oare va fi bine cândva?

Epuizare

Nu am crezut niciodată că voi ajunge să spun „nu mai pot!” sau că voi avea tensiune sau că mă va durea inima de la oboseală și stres. Nu am crezut niciodată că voi adormi la orele 22 și nu mă voi putea trezi la 5 să citesc câteva pagini pentru sufletul meu. Parcă îmi e teamă de weekend. Trece atât de repede și numai cu lucrurile restante: spălat, aspirat, schimbat lenjerii. Niciodată cu timp pentru joacă și drăgăleală. 

Nu am crezut niciodată că voi fi copleșită de datorii, de griji, de gândul că nu pot să fac ceva bun pentru copiii mei. 

Nu am crezut niciodată că voi renunța - atât de curând - la bucuria de a-mi cumpăra o bluză sau o rochie. 

Nu am crezut niciodată că nu îmi voi permite să le ofer copiilor mei un spectacol sau un sport. 

Nu am crezut niciodată că dantura mea nu va putea fi tratată la timp, deși am început demersurile în această vară... și am fost de câteva ori bune, nimic nu s-a concretizat. Doare, fizic și psihic.

Nu am crezut niciodată că voi ajunge să nu mai pot lucra nopțile, să am blocaje mintale. 

Parcă nici să plâng nu mai pot... cu toate că tot felul de lacrimi - de teamă, de neîncredere, de mamă rea, de furie, de nedreptate - s-au adunat în spatele ochilor mei mari, frumoși cândva, acum pierduți. 

Începuturi

Uneori aș vrea să dau timpul înapoi și să știu că am mult timp de stat cu ei (deși am scris enorm în acel concediu de creștere și parcă nu m-am bucurat suficient de ei)... alteori îi privesc cu bucurie și sunt foarte mândră că au crescut și că sunt ai mei.

Nu am crezut că povestea cu nu există suficiente creșe este adevărată. M-am dus ca o zână în iunie să îmi înscriu copiii la creșa situată la 5 minute de noi. Fericită că merg pe jos, că îmi pot cere să îi iau în brațe pentru că pe distanțe scurte reușesc. Surpriză! Era necesar să îi înscriu cu un an în urmă. Directoarea nu a vrut să asculte că am gemeni, că lucrez în sistem, că locuim în apropiere de creșă. Gesticula ca o vrăjitoare din povești. Am plecat de acolo învinsă de sistem, speriată și îngrijorată. Am căutat creșe/grădinițe particulare dar nu se putea. Exclus. Cu bonă e cu dus și întors. Gemenii sunt super energici și este greu să găsesc pe cineva care să se plieze pe năzdrăvăneala lor. Au căzut ei cu mine, dar cu cineva străin. 

După multe aventuri, hârtii lipsă și fel de fel de dosare, am găsit o creșă la 3 stații de autobuz. Bine... până la autobuz încă vreo 10 minute de mers. Din stație până la creșă alte 10. Nu e deloc ușor!

Azi...prima zi. Ana s-a trezit singură, la 6. Horia a reușit pe la 7 și 25. La 7. 50 am ieșit din casă. Fericiți că au ghiozdănele, au coborât trei etaje. Horia nu voia să coboare din autobuz... îi place enorm să călătorească. Ana a cerut în brațe de cum am ieșit din scara blocului. 

La creșă, un haos total. Părinți la coadă pentru repartizarea în grupe. Horia voia și nu voia să se apropie de jucării. Ana în brațe. Apoi, a venit și el lângă mine la coadă. Am aflat grupa. Am coborât și am predat necesarul. Chiar dacă sunt gemeni, trebuie să duc pentru fiecare săpun, șervețele umede, etc. Ok. Îi schimb de încălțăminte. Nu au spus nimic. Educatoarea îi ia de mână. Ana întreabă: 

- Și mama?

- Vine și mama... 

Mai fac un pas să simtă că sunt lângă ei. Îi bagă în sală, le spune numele și închide ușa.

Ies din creșă. Mă duc la geam. Am crezut că nu mă văd. Erau jaluzele. Îi văd cum stau lângă ușă. Ana plânge. „mama, mama!” Plânge rău. educatoarea e cu un bebe în brațe. O ia de mânuță. Ea tot plânge. Horia nu își găsea locul. La un moment dat, observă geamul. Se apropie. Îmi face cu mâna și îi trimit pupici. Îmi răspunde la fel. 

Ana tot plânge. Plec. Este 9.45. O jumătate de oră de plâns. Draga mea dragă! Ceruse să facă pipi și în tot haosul acela nu am dus-o. Nimeni nu o ascultă. Sigur va face pe ea! Ana este o fire puternică și extrem de descurcăreață. Are inițiativă. Mereu ne spune: „După mine!” Dar ruperea a fost prea bruscă. Le-am povestit eu despre creșă, educatoare, copii... dar degeaba. Mereu am fost acolo cu ei... fie la spectacole, la locuri de joacă, la aniversări. Au avut punct de sprijin.

Am sunat-o pe mama plângând! Eu nu am fost la grădiniță. Am mers la școală la 7 ani și 4 luni. M-am bucurat de copilărie, de joacă și de libertatea. Faptul că mama a fost mulți ani casnică o costă enorm acum la pensie. Dar nu ne-a reproșat niciodată. 

Tot citesc pe facebook la mămicile antreprenoare, chiar și ele își duc copiii la creșă sau grădiniță. Fiecare mamă are nevoie de un timp pentru el, de o activitate pe care să o desfășoare cu drag. Mă gândeam că, dacă aș putea trăi din scris aș fi scris noaptea și când dorm ei. Deși sunt epuizată fizic și psihic. Nu mai pot sta să citesc două pagini după ce adorm ei, dar să mai scriu! 

Simțeam că nu mai trece timpul. Am decis să îi iau la 12. ajunsă acolo, ei mâncau. A ieșit directoarea și mi-a spus că au plâns pe rând, dar că e mai bine să îi las să doarmă acolo, că altfel nu se obișnuiesc. I-am spus că nu vreau ca separarea să fie din prima atât de lungă și că îi iau. Mi i-a dat. Nu au plâns când m-au văzut. Am trecut puțin prin parc, apoi acasă. Au mers cuminți. Am vorbit despre copii, doamna educatoare și jucăriile de acolo. Horia mi-a arătat că are numele scris pe mânuță și repeta:

- Oia! Oia! adică Horia.

- Da, mama! Așa scrie, Horia.

Au adormit singuri, fără multe comentarii... fără chef. Horia s-a jucat puțin.

Aș merge cu ei în lume. I-aș plimba și le-aș oferi bucuria copilăriei de aș putea. Mă doare fiecare particică din corp. Când îmi spunea cineva că nu face copii pentru că îi chinuie, am zis...„ei, na! Asta e viața!” Da! Asta e viața. Dură... prea dură și prea de mici.