Mereu mi-am dorit să fiu o mamă bună. Să am răbdare cu ei, să le explic de zece ori un lucru până au înțeles, să le citesc povești în fiecare seară.
La început am făcut astfel. Apoi, am început școala. Ajunsă acasă, trebuia să fac ordine, să spăl rufele care tronau în chivetă, să le fac baie, să pun în funcțiune mașina de spălat, eventual să și mănânc. Aveam de corectat teste sau de pregătit lecții. Să mai spun și de poveștile personalizate care mă așteptau cumințipe desktopul notebook-ului să le încep, continui sau finalizez? Să mai spun de dorința de a publica noi cărți? Să mai spun de faptul că aveam de trimis cărți prin poștă sau curier?
Au trecut doi ani în care m-am învârtit ca un titirez în jurul a toate cele de mai sus. Am afirmat că le fac singură pe toate. Nu! Au apărut în viața mea oameni care m-au ajutat sub diverse forme și cărora le mulțumesc. Dar, uneori am nevoie de ajutor de la cei dragi, de la cei din familie.
Am atins o stare de nervozitate și obosealămaximă.Ficatul stă să-mi explodeze!
Ajung acasă și nu mai am răbdare, chef de desenat, cântat, citit. Da! Sunt o mamă rea! Nu trebuia să îmi asum atâtea proiecte, atâtea activități. O familie este o familie și totul se împarte! Chiar dacă am două ore (deși nu este așa), efortul psihic este imens. La care se adaugă stresul, zgomotul, traficul infernal, frustrarea că nu am mai citit, nu am mai mers la un curs (weekendul trecut m-am înscris la un curs despre literatura pentru copii, ținut de scriitoarea americană Jane Meyer și bineînțeles că stresul și oboseala și-au spus cuvântul și am zăcut, răpusă de o criză biliară). Mi-am împins copiii de cât de rău îmi era. Am ridicat tonul când au trântit sau au greșit cu ceva .
Da! Sunt o mamă rea, care încearcă de fapt să ofere familiei un confort, dar s-a uitat pe ea. Dantura se erodează și strigă după ajutor. Nu sunt bani sau nu este timp! Organismul plânge de oboseală și nu găsește timp pentru analize. Amorțirea mâinii drepte o îngrijorează, dar cine să se ducă la medic?
