Poveste trista, dar adevarata

Anii au trecut fara sa isi dea seama. A muncit mult, a  zambit, a iubit si a fost iubita. Pe drumul ce ducea spre nicaieri, s-a oprit istovita. Si-a scos caciula, s-a asezat pe bordura si privii in urma. Facuse destul... scoala, povesti, milostenie... dar cu toate acestea nimic nu o mai multumea.

Diplomele nu o puteau imbratisa, nu-i puteau rosti cat de mult o iubesc sau ce dor le-a fost de ea cat a lipsit. Povestile nu puteau rosti cuvintele: "Mama, te iubim!" Ba chiar mai mult de atat, ii rasunau in urechi spusele unei "mame": "Orice mama poate scrie povesti pentru copiii ei!" 

Familia ei era ocupata cu ale lor... chiar daca o iubeau. Cu toate astea ii impuneau sarcini... ii controlau pe alocuri viata. Tot ei care ascultase mereu si isi urmase calea cea corecta (dupa cum gandea ea). Daca nu se ivise printul care sa o salveze pana acum a decis sa plece in lume... si sa isi gaseasca sfarsitul... impartind zambete si imbratisari. Era tot ce mai putea face! 

In ziua de Craciun, se oprise la biserica sa se bucure cateva minute de nasterea Fiului si sa multumeasca pentru tot. Doua femei batrane se luasera la cearta. Cutite a simtit cum ii patrund in suflet. Nu putea spune nimic. "Nici in lacas sfant nu mai sunt oameni oameni!" 

Pornind mai departe a auzit cum este strigata. Un el o dorea dar in anumite conditii (sa nu aiba pretentii de a face copii imediat). Mama ei a aparut de nicaieri si a cerut sa fie facut totul ca la carte, cu cununie. Ea stia ca el nu va accepta in ruptul capului asa ceva. 

Tanara, cu inima imprastiata in fasii rosii de durere, de tristete, de dezgust le-a intors spatele si a pornit spre capatul lumii, unde o fi acesta. Traiese degeaba! 

Lasase ceva palpabil... oamenii isi vor aduce rar aminte de ea! Din ce in ce mai rar! Numai Dumnezeu mai stie pe unde-si poarta femeia pasii... 

Vietile au prioritate! Nu va lasati cumparati, influentati, santajati... construiti-va aripi si  zburati spre oamenii sinceri, frumosi, luminosi care va pot iubi neconditionat, curat, cu sufletul deschis... si care va pretuiesc!