Când dorul de tine îţi atinge zâmbetul, se topeşte. Când zâmbetul meu îţi atinge chipul, se transformă în dor.
Ne-am întâlnit printre rafturile unei librării. E minunat când dragostea de carte ne uneşte sufletele. Mi-e drag când îţi simt degetele pe pielea mea încinsă de aşteptări măsurate în amperi, ohmi, kilowaţi... sau în ce s-o măsura aşteptarea.
Când nu mă suni, te teleportez departe... pe o mare unde sunt numeroşi piraţi, pe care trebuie să-i învingi pentru a te întoarce la mine.
Când îmi telefonezi, dar te simt atât de străin, închid ochii şi îmi închipui că e doar un coşmar.
Într-o zi, Dumnezeu îţi va împacheta toate regretele, frustrările, complexele şi le va arde. Atunci vei fi liber şi extrem de fericit. Însă eu pe unde voi fi? În ce ape mă voi scălda? În ce lanuri de secară voi veghea la viaţa pe care o trăiesc cu toţi porii deschişi, fără teama că voi face puncte negre. Oricum frumuseţea trece... nici pietrele nu rămân nemişcate de dorul de tine.
Am luat o hotărâre. Îţi voi scrie zilnic un mesaj, un vers, un gând, un dor strigat sau abia şoptit...
Când îl vei citi, tu sau iubita locotenentului francez, să-mi dai de ştire. Nu în scris... poate fi un fulg... o şoaptă... un surâs... o geană... o lacrimă.
Până una alta, mă mut în patria iubirii fără răspuns, acolo unde singurătatea mi-e prietena cea mai bună, iar vântul iubit suprem.
Când ţi se va face dor de mine - dar acel dor pe care să nu-l mai poţi duce - să vii să mă îmbrăţişezi.
Lacrimile mi-au secat....
Pornesc la vânătoare de elefanţi... şi la cules de cărţi şi de inspiraţie....
Mi-e dor de tine....
Ai aflat? Telefonul meu nu-ţi mai recunoaşte vocea. Dacă m-ai minţit... ce să-ţi fac?!
Cândva, undeva în acest Univers, dragostea noastră va rodi.... verde... verde... verde... proaspătă şi veselă şi nouă şi binecuvântată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu