Dragoste virtuală de Daniel Glattauer

O carte la prezentarea căreia am fost. Apărută la editura TREI. Mi-a fost înmânată spre a o lectura şi a-mi exprima părerea. Nu vreau să fiu răutăcioasă, dar în primul rând m-a deranjat faptul că există o greşală majoră de tipar. Sunt pagini care se repetă (de la 192 sunt intercalate paginile 223 şi apoi se revină la numerotare normală). În al doilea rând este o carte interesantă, dar nu super interesantă. Subiectul, un schimb de mailuri între o femeie (de vârsta mea), căsătorită, care se ocupă cu realizarea homege-urilor (site-uri) şi un domn, asistent universitar psiholingvist. Totul începe de la faptul că ea, Emmi Rotnhe vrea să se dezaboneze la o revistă  numită LIKE, şi tastează greşit LEIKE, numele domnului -  Leo Leike- care îi răspunde după un număr de mailuri repetate.

Începe un schimb de mailuri, care duc la mărturisiri şi dorinţe intime. Ajung să îşi dorească să se vadă. Joacă o mică scenă a unei întâlniri într-o cafenea... un joc al descoperirilor. Nu îşi spun prea multe despre aspectul lor fizic, cu toate că poartă o corespondenţă bogată, timp de un an de zile, cu un număr variat de mailuri zilnice sau la câteva zile. Se îndrăgostesc virtual unul de celălalt. Pentru a pune stop acestei "poveşti", Leo acceptă un post la o universitate din Boston şi o avertizează că va înceta în a-i mai scrie, pentru binele lor. Emmi îi scrie că îl iubeşte şi că a renunţat din teamă pe ultima sută d emetri la întâlnire lor, deoarece soţul său i-a spus Emmi în loc de Emma, şi s-a speriat. A realizat că soţul ei ştie că este îndrăgostită de bărbatul care îi scria mailuri. Răspunsul a fost unul dureros: "Avertisment. Destinatarul şi-a modificat adresa".

Cartea este un joc psihologic pentru fiecare din noi. Dacă am fi unul din cele două personaje, cum am reacţiona? Ne-am întâlni cu persoana respectivă? 

Daniel Glattauer s-a născut la Viena în 1960. Este scriitor şi jurnalist. Din 1989 ţine o rubrică în Der Standard, iar articolele sale au fost reunite în trei volume. În 2011 a apărut romanul Alle Sieben Wellen, o continuare a poveştii din Dragoste virtuală.
Romanul de faţă a devenit un bestseller uriaş, atât în Germania, unde a fost publicat prima dată, cât şi în SUA, UK, Franţa, Spania etc. Este o carte pe care nu o poţi citi altfel decât cu plăcere.
Scrie-mi, Emmi. A scrie e la fel cu a săruta. E ca şi când te-ai săruta fără buze. E un fel de a te săruta cu mintea."
„O poveste de dragoste din era internetului, care te atrage ca un magnet." New Books Magazine
„Dragoste virtuală sau: cum se poate naşte o poveste fermecătoare de iubire dintr-un schimb de e-mailuri." Daily Mirror
„Unul dintre cele mai frumoase dialoguri între îndrăgostiţi din literatura modernă." Der Spiegel
„Un love story tipic zilelor noastre, cu un sfârşit pe cât de neaşteptat, pe atât de inevitabil." The Guardian

Pot spune că eu am experimentat ceva de genul. Nu a fost dragoste virtulă, dar, un domn român, stabilit în Irlanda, citindu-mi blogul a început să-mi scrie. La început, îmi răspundea "romantic" la textele mele dureroase. El, ştia cum arăt, deoarece văzuse fotografii cu mine. Eu nu am ştiut niciodată cum arată. Cunoşteam doar vârsta. Un bărbat matur de 48 de ani. Singurătatea şi neîmplinirea lui, m-a determinat să îi răspund, dar şi să profit de experienţa lui de bărbat pentru a învăţa diverse manevre de manipulare a bărbaţilor pe care îi cunosc. Aşa am descoperit că, bărbaţii, indeferent de vârstă... sunt nişte copii. Îmi spunea că sunt o femeie prea ocupată pentru a fi pe gustul bărbaţilor, care îşi doresc o femeie frumoasă, dar care să stea şi pe acasă. Mă enerva teribil. În fine... noi nu ne scriam zilnic, el fiind plecat pe vase de pescuit în larg cu lunile... sau neavând job şi acces la internet. Acest joc al cuvintelor este foarte periculos. Dacă eşti o persoană romantică, uşor influenţabilă poţi cădea pradă vrajei, poţi deveni dependentă de cel de dincolo de monitor.

Într-o perioadă în care am devenit atât de comozi, indiferenţi de sentimentele celor din jur, dragostea virtuală este mult mai la îndemână. Privesc lejeritatea oamenilor de a posta fotografii pe facebook de la nuntă, ce fac copiii lor (d eparcă nu ar mai exista copii pe această lume), ce mănâncă la micul dejun.... etc. etc. Ne-am înstrăinat atât de mult, încât suntem ahtiaţi săştie o lume întreagă ce facem noi... ce minunaţi şi împliniţi suntem noi.... etc. etc. Trist, atât de trist că îmi vine să plâng de dorul vremurilor în care aveam codiţe şi jucam elasticul, coarda, şotronul, de-a v-aţi ascunselea până seara târziu.

Mi-e dor de vremurile când primeam scrisori şi vorbeam la telefonul fix... şi mă întâlneam cu oamenii, nu era nevoie de zece mesaje şi telefoane pentru a stabili o întâlnire... Oare aveam mai mult timp? Sau eram mai serioşi, mai umani, mai normali?

Habar nu am.....