Relatia mea cu Dumnezeu

Perioada in care ne aflam imi place… si ma determina sa ma uit atent in sufletul meu, sa-mi masor cuvintele si activitatile. Nu sunt o persoana bisericoasa… asta mi se trage tot de al atitudinea celorlati vis-a-vis de mine si credinta mea. Mai merg in biserica, imi mai cer iertare pentru rautatile spuse sau gandite, tot acolo gasesc un refugiu pentru a da frau liber lacrimilor… Candva, in timp ce ma inchinam, o doamna mai in varsta, mi-a reprosat ca nu am capul acoperit. Da, asa este… stiu. Intotdeauna – nu stiu cum reusesc -, dar teoria o cunosc. Plus ca – ramane vorba intre noi -, toate fustele mele sunt scurte. Da, la biserica se duce imbracata in fusta (port femeiesc)… dar ale mele sunt scurte toate (mama si-a dorit fete…si tot timpul am avut fuste scurte, chiar si uniformele; ha ha ha). M-am spovedit de doua ori in viata mea. Ultima data, cred ca anul trecut, m-a “speriat” spovada… sau reactia preotului la ce i-am spus. Mult timp nu am mai vrut sa stiu si sa aud de preoti. (bine, cum eu despic firul in 414, e firesc sa iau totul cu alt sens).
Eu, am relatia mea cu Dumnezeu. Il iubesc si ma iubeste. Simt asta… Ma rog in legea mea… cu propriile cuvinte (asta am invatat de o colega de liceu catolica – “D-zeu te asculta imediat ce tu exprimi ce simti, ce vrei… degeaba citesti 200 pagini din cartea de rugaciuni daca tu esti cu gandul la probelemele tale”)… dar stiu si cateva rugaciuni, uzuale.
Imi plac manastirile – si acum am si doctoratul pe tema asta… icoane, fresca… - am locurile mele unde ma duc cu drag si unde-mi gasesc linistea. Si ma duc cand simt… nu cand se scot moastele sau alte zile sfinte. Sunt convinsa ca grresesc. Nu sunt un bun crestin din punctual acesta de vedere.
Cand ajung in lacas sfant… nu ma rog mai intai pentru mine… ci pentru cel/cea care m-a suparat sau care m-a ajutat, pentru prieteni, colegi, oameni ce apar in viata mea (si dispar la fel de repede, fara cuvinte, ca o ploaie fierbinte de vara). Am invatat pe pielea mea – si am plans cand am realizat asta – ca, platim cu varf si indesat tot ce facem in viata: bun sau rau. Cineva, a incercat sa-mi faca rau fizic, acum ani buni… eram mica si nestiutoare… nu a reusit… dar, la cativa ani, a avut o moarte banala. Poate gresesc eu crezand ca pentru asta a platit. Nu stiu… dar, atunci, am plans si l-am rugat pe D-zeu sa-l ierte.
Imi place sa daruiesc zilnic… nu doar de Paste sau de Craciun. In aceste perioade, oamenii devin prefacuti… impart doar ca sad ea bine, sa ii vada D-zeu cat sunt de buni si minunati, apoi redevin rai, egoisti, injura, barfesc, te imping la metrou, te lovesc si nu isi cer scuze etc.
Citisem pe un blog… un citat ce mi-a placut, dar m-a facut sa ma gandesc profund: “Doar nefericitii privesc spre cer”. Adesea, cand cer sau imi doresc ceva cu tot sufletul, privesc si eu spre cer si spun: “Doamne, daca esti acolo si ma auzi, ajuta-ma sa fie asa cum e mai bine si pentru mine”.
O prietena draga, Delia, care are un blog minunat (si este un psiholog deosebit) “Pur si simplu… despre viata”, la un curs de dezvoltare personala, m-a invatat sa imi fac un folder intitulat: “Ceva de facut pentru D-zeu” si sa las acolo toate “cererile” mele. Se vor indeplini numai acelea pentru care sunt pregatita.
Am scris destul… si finalizez prin: Cineva acolo Sus, stie si aude tot. (am povestit cand a cazut o colega, si eu intrigata – doar am gandit -, “nu puteam sa cad eu, sa ma marit”… si in drum spre casa, la cateva ore de cand am gandit, am cazut din senin… nici eu nu intelegeam cum am ajuns pe jos si ce caut… eram asa suparata ca m-am murdarit. Ha ha ha. Asta nu inseamna ca ma si marit.. dar, de cazut la cerere, am cazut).
Sarbatorite Fericite, cu liniste sufleteasca si intelepciune, dorinta de a fi mai buni, bucurii frecvente (din lucruri mici) si Lumina in casa si in gand!