D'ale scoalei - primite pe mail, dar traite de mine zilnic

"D'ale şcoalei:
de ce mi se rupe de progresul odraslei dumitale
Văzui că articolul despre putirinţele şcolii a stârnit replici de
genu' da, e-adevărat ce zici tălică acolo, e şi responsabilitatea
părinţilor, da' ce te faci când profesorului nu-i pasă de progresul
copilului?.
No, să-ţ' zic de ce nu-mi (mai) pasă mie de progresu' odraslei dumitale.
1998, octombrie sau cam aşa ceva. 24 de ani, jună profă, liceu cool,
pe specialitatea mea. Am 75-80 de dolari salariu, depinde de cursul
valutar. Nici picior de meditaţie, trăiesc fix din salariu. De capul
meu, cum am dorit - într-o garsonieră care nu-i a mea, dar în care
stau moka. Mama e învăţătoare, văduvă de nici un an, de-abia se
descurcă cu hangaralele proprii. Într-alt oraş.
Am ore numai după-amiaza anul ăsta. Mi-am făcut o ciorbă - doar
cartofi, ceapă, bulion. I-oi fi pus şi orez, să pară mai deasă. N-am
altceva şi nici n-o să am până la salariu. Care abia mi-ajunge să-mi
plătesc întreţinerea, pasta de dinţi, săpunul, şamponul, tampoanele şi
mâncarea. Mâncare precum aia de zisei mai sus. Fructe de sezon? Mai
răruţ, că-i mai drăguţ. 3 portocale dimineaţa drept mic dejun? N-ai să
vezi. Îs delicatese, trebuie tratate ca atare. (Aveam o listă din
vremea aia, cu toate cheltuielile lunare. Mă întreb dac-o mai fi pe
undeva. Tare mi-ar plăcea s-o găsesc, dar mi-e c-am aruncat-o.)
M-apuc să corectez lucrări (inclusiv pe-a odraslei dumitale) - cu
pixul roşu cumpărat din banii mei, din ăia 80 de dolari care abia
mi-ajung să supravieţuiesc. Că statul nu-mi dă "furnituri"
dintr-astea, cum îţi dă ţie patronul capitalistul dracului. În 5 ani
de predat mi-am cumpărat întotdeauna din banii mei pixul roşu de
corectat, stiloul de pus note în catalog, culegeri din care lucrez cu
odrasla dumitale, manuale, caietul în care-mi scriu planificarea
orelor cu odrasla dumitale, caietul în care mi-am scris planurile de
lecţie de debutantă, caietul în care ţin socoteala grupelor de elevi,
absenţe, note. Că materia mea se predă pe grupe şi-i un singur catalog
de împărţit la doi profesori. Din banii mei am xeroxat şi cărţile pe
care le folosesc la clasă cu odrasla dumitale.
M-apuc să-mi pregătesc lecţiile - din culegeri cumpărate, invariabil,
pe banii mei. Unele încă din facultate.
Iau autobuzul, pornesc către liceu. Cobor, văd "Caţavencu" la chioşc,
dau să-l cumpăr, mă opresc. Costă 5.000 de lei (parcă) - din banii
ăştia îmi iau pâine o săptămână, mai bine nu. E prima oară când nu-mi
cumpăr "Caţavencu". Îmi dau seama brusc cât sunt de săracă. Mai săracă
decât în facultate. În ultimii 2 ani o dusesem bine - lucram la
librărie, aveam bursă, ai mei îmi mai trimiteau bani din când în când.
Ajung la oră. La clasa odraslei dumitale. A făcut careva tema? Nici
poveste. E liceu de specialitate, e materie la care au să dea bac.
Nimeni n-a făcut tema. Nu, nu pun 3 pe temă nefăcută, că ştiu din
propria experienţă de elev că asta duce doar la copiat în pauză, or
nu-i ăsta scopul. Dau teme întotdeauna - "pentru cine vrea să se
deştepte, aveţi temă asta şi asta". Nimeni niciodată nu vrea să se
deştepte. Nu, nici măcar odrasla dumitale. Li se rupe. Nu-s proşti,
doar li se rupe. Nu-s nici măcar nepoliticoşi. Atâta doar că nu le
arde de-nvăţat. Te uiţi la ei - unii (unele, de fapt, că-s fete
majoritatea) ar putea ajunge departe, da' se dau prin parcarea
liceului cu flăcăi cu maşinuţe colorate. Da, da, inclusiv odrasla
dumitale.
M-apuc să predau. Ceva gramatică. Scriu pe tablă, am mâinile murdare
de cretă pân' la cot. Mă-ntorc spre clasă - o mândruţă din prima bancă
(odrasla dumitale?) stă cu coatele pe pupitru, şi-admiră unghiile. Tu
de ce nu scrii? Aaaa, ştiţi, mi-am făcut unghiile în pauză şi încă nu
s-a uscat oja. Era să fac atac de cord la cei 24-25 de ani. Ah, da? Ia
ieşi tu cinci minute afară, să ţi se usuce oja. Se-ntoarce după cinci
minute. Ţi s-a uscat oja? Daaaaa! Ia dă să văd. Nu, că s-a uscat.
Dă-ncoa' să văd. Şi-ncerc cu unghia (doamnele ştiu de ce). Nu s-a
uscat, mai ai de stat afară. (Era odrasla dumitale? Ai dreptate, nu-i
frumos ce-am făcut. Au râs colegii de ea, aşa-i. Şi profa a fost
cool.)
M-apuc să organizez la şcoală meditaţii - moka, fireşte - pentru bac.
Deschise oricui, nu doar celor de-a XII-a. Să-nvăţăm să rezumăm un
paragraf, să facem familii de cuvinte, să povestim şi-n general să
exersăm ce se cerea la vremea aia pentru bac. Au venit quattro poveri
gatti timp de vreo 2-3 săptămâni. Nu, odrasla dumitale n-a venit. Dar
ţi-a bâzâit acasă că are nevoie de meditaţii, că la şcoală nu face
nimic şi prin urmare o să ia notă mică la bac.

Vezi, de-aia nu-mi mai pasă de progresul odraslei dumitale. Pentru că
nu-s apostol şi nici dascăl - indiferent cum m-ar numi ăştia la teve.
Îs profă, am un job ca şi tine. Cu osebirea că rezultatul muncii mele
depinde prea puţin de strădania mea. Oricât m-aş strădui eu,
rezultatul muncii mele depinde până la urmă de strădania odraslei
dumitale. Şi-i deznădăjduitor, a mia oară, să-ţi dai seama că le-ai
dat tot ce le puteai da, iar ei tot n-au învăţat nimic. Te străduieşti
să-i faci să prindă ceva în clasă, că doar cu asta rămân.
Să ne-nţelegem, părinte preocupat: treaba mea e să-i predau odraslei
dumitale, cât pot eu de bine. Şi o fac. Însă progresul odraslei
dumitale e fix treaba odraslei dumitale, că-i suficient de mare ca să
conştientizeze lucrul ăsta, şi a dumitale personal, care trebuie s-o
controlezi. Dar n-ai venit niciodată la şcoală să-ntrebi profii de
vorbă - preferi să-ţi crezi odrasla pe cuvânt, e mai comod. E comod ca
vina să fie a profesorului. Pentru că dacă ar fi vina odraslei ar
însemna să te pui în discuţie pe tine ca părinte. Or tu i-ai cumpărat
tot ce-avea nevoie, inclusiv meditaţii! Deci n-ai ce-ţi reproşa. Nu?
____________________________
PS 1: Când am simţit că nu-mi mai pasă suficient de nişte copii cărora
nu le pasă de ei înşişi (că părinţii oricum n-au dat niciodată semne
că le-ar păsa de educaţia copiilor), eu am plecat. Deşi aia e meseria
mea şi-mi plăcea.
PS 2: Toate cele de mai sus sunt adevărate. Disparate, dar adevărate.
Şi mai ales trăite. De mine pe pielea mea."

Concurs de Paste

Bine ati venit pe blogul "bios-doareu"... despre viata, cu bune si cu rele, cu zambete si bucurii, cu magie si ganduri senine, si pe ici pe colo cu un strop de optimism. Viata nu este doar lapte si miere, asa ca incerc sa raman ancorata in realitate, desi visez la cai verzi pe pereti, si la Feti Frumosi si Ilene Cosanzene care se regasesc aici, si se iubesc si traiesc fericiti pana la adanci batraneti.
Pentru ca azi, viata mi-a demonstrat ca inca sunt cu toate tiglele pe acoperis, ca am idei dragute, m-am gandit sa aduc bucurie oamenilor care intra prin casuta mea - pe care o aerisesc zilnic si ii imbunatatesc aspectul (atat cat ma pricep, caci sunt certata cu tehnica).

Ce bucurie poate fi mai mare decat a primi un dar! Da... insa, cum nimic nu e gratis, (sau nu toti am fost cand s-a impartit norocul) am decis sa organizez un concurs.

Pentru ca tot vine Pastele, am decis sa aleg doua variante de a ne aminti de aceasta sarbatoare.

1. Urari catre cei dragi: Cel mai frumos catren folosit ca dedicatie pentru sarbatorile pascale.
2. Povesti: O scurta poveste/ intamplare haioasa legata de un iepuras.


Vor fi trei premii pentru fiecare varianta constand in carti, CD-uri, DVD-uri, rechizite.

Daca voi fi asaltata, am sa recurg la votul cititorilor.

Va astept cu mare drag, nerabdare si curiozitate! (postarile se fac la comentarii).

Data de participare: 18 aprilie - 21 aprilie (orele 24). MULTUMESC! Inspiratie si multa bafta!

Soarele din noi

cand soarele a iesit din scutece, si a inceput sa se urce pe scara cerului ca un copil zvapaiat, i-am desenat repede chipul in nisipul adunat in sertarul amintirilor.

priveste-l! iti amintesti de el? sunt sigura ca nu. zambeste! poate stergatoarele de ciocolata din creierul obosit de prea multe ganduri, isi vor face datoria.

intinde-ti mainile si daruieste un strop din lumina ce se adaposteste in tine! fii o raza pentru soarele omenirii! multumesc! MULTUMESC acum pentru atunci si pentru totdeauna!

diverse cu gust de caramea

Vineri trebuia sa merg la o intalnire unde se mancau caramele. Aveam intalnire de gradul I azi cu Dumnezeu si nu puteam sa ma bucur de dulceata caramelelor. Cand fac rau, si astept bine, si uneori il si primesc, trebuie sa daruiesc ceva in schimb. Ce? Abtinere.... Oricum fac numai nefacute. Ma ia gura pe dinainte si spun adevaruri. Stiati ca adevarul doare, nu? Si eu stiam, dar aflasem ca te si vindeca de mandrie trufasa. Mi-am luat fermoare de la domnul care le da engros in tramvaiul ce ma duce la scoala. Imi voi pune la gura, si voi pastra si rezerva. Nu voi mai spune adevarul nimanui... dar nici ca sunt cei mai talentati, cei mai frumosi, cei mai viteji... nu voi spune NICIODATA.

Mi-e dor si pofta nebuna de caramelele ce mi se lipeau de masele si eu eram fascinata ca ma iubesc. :)

De azi, voi scrie cu pofta exagerata, cand am pofte de scris, de mine, de iubire, de frumos, de nebunie, de petrecere intre gandurile mele, rele si bune, dar mai ales zapacite si sexy.

de-a scrisul plansul

isi sterge lacrimile. tace. e prea tarziu. a imbatranit si nu va reusi sa realizeze tot ce si-a propus. oricat s-ar zbate, daca nu i se ofera o mana de ajutor, nu poate sa reuseasca.
voia sa scrie o carte. da, voia sa traiasca, o data si gata, emotiile lansarii. dorea sa isi vada cartea in librarii. s-a terminat totul. nu mai are inspiratie, nu mai poate scrie. simte dorinta cum creste, cum napusteste din suflet si se opreste in varful degetelor. parca viata ei se va opri in curand. poate viata ei o va lua pe alta ruta, va ajunge in alt oras, langa alti oameni. va ma scrie vreodata? poate da, poate nu.
macar povesti... isi doreste ea cu ardoare, cerand inspiratie si idei.

"nu... scrii degeaba, se auzi vocea blanda. scrii fara cap si fara coada, fara valoare. opreste-te! incearca altceva. mai bine citeste. devoreaza carti... hraneste-ti sufletul cu muzica si tricoteaza haine pentru eternitate. oamenii s-au plitisit de tine. pleaca de aici. dispari acum cat nu e prea tarziu. parasese acest spatiu cu demnitate".

De-ale sufletului

Privesc in jurul meu si constat cat de fericita ar trebui sa fiu.

Casniciile se destrama. In ultimele saptamani, am aflat de doua divorturi. Dragostea dispare ca fumul unei tigari ce arde singura in scrumiera. Oamenii nu mai au rabdare sa se cunoasca. Nu isi mai doresc asta. Inclusiv eu tremur la gandul de a intalni pe cineva necunoscut, alaturi de care sa-mi cladesc viitorul.

Oamenii mor atat de tineri... de la simple dureri de cap (asta m-a determinat sa imi fac timp pentru a-mi face investigatii). O eleva a ramas fara mama ei (40 de ani).... :(

Ne amintim din nou ca vine Pastele si sunt atatia copii si batrani fara nimeni care sa-i rasfete, sa le daruiasca mancare traditionala si se fac colectari de diferite lucruri, carti, haine, bani.

Ieri, un elev mi-a daruit diferite mulaje in miniatura (craniu cu creier; plaman, ficat si stomac). Am inteles ca sunt iubita. Am zambit cateva minute bune.
O colega mi-a spus: "nu aveti idee cat de mult va apreciaza sotul meu - preot - pentru povestile pe care le publicati in fiecare duminica in ziarul LUMINA". (eu si uitasem de ele; le-am trimis pe toate la pachet si editorul publica in functie de saptiul ramas liber).
Cateva eleve au venit sa le imbratisez, asa ca pentru o saptamana de vacanta.

Cu toate astea, dezamagesc oameni... nu ajung la intalniri din cauza starii de oboseala ce m-a cuprins. Nu ma ridic la nivelul asteptarilor. (atunci de ce doresc sa primesc foarte mult?)

Imi doresc sa ajut enorm... si sa nu mai cer nimic in schimb. Chiar daca doare, trebuie sa invat sa daruiesc neconditionat, sa privesc oamenii ca pe niste marionete cu toane si stari sufletesti schimbatoare. Si ce daca nu-mi raspund la un e-mail, la mesaje? Si ce daca se indeparteaza sau dispar din viata mea? Asta e... si eu am fugit din viata unor oameni care mi-au cerut atentia.

Sunt o norocoasa prin simplul fapt ca descopar in fiecare zi oameni noi...
Sunt o norocoasa ca mi se deschid usi daca stiu sa bat intr-un anumit ritm...
Sunt o norocoasa ca am fost inzestrata cu talent... e vorba de talentul de a atrage oameni. Am invatat (si voi trece la actiune) ca e important sa daruiesc bucurie si zambete oamenilor care ma opresc si-mi cer asta. :) De ce sa daruiesc celor pe care probabil i-am sufocat sau suparat candva cu vreo vorba neiscusita (caci sunt om si gresesc), in loc sa fiu cu cine are nevoie de mine... asa cum sunt: cu bune si cu rele?!

Kent Keith – Poruncile paradoxale

Oamenii sunt adeseori irationali, subiectivi si egocentrici.

Iarta-i totusi.

Daca esti bun, oamenii te vor acuza de individualism si motive ascunse.

Fii bun totusi.

Daca ai succes, vei dobandi prieteni necredinciosi si dusmani adevarati.

Reuseste totusi.

Daca esti cinstit si sincer, oamenii te vor insela.

Fii cinstit si sincer totusi.

Ceea ce tu zidesti in ani, altii distrug intr-o noapte.

Zideste totusi.

Daca gasesti seninatatea si bucuria, unii vor fi gelosi.

Fii fericit totusi.

Binele pe care il faci astazi va fi deseori uitat.

Fa binele totusi.

Da ce ai mai bun si nu va fi niciodata suficient.

Da tot ce ai mai bun totusi.

In cele din urma, totul este intre tine si Dumnezeu.

Oricum nu a fost niciodata intre tine si ei.

(Kent Keith – Poruncile paradoxale)