miercuri, aprilie 20

D'ale scoalei - primite pe mail, dar traite de mine zilnic

"D'ale şcoalei:
de ce mi se rupe de progresul odraslei dumitale
Văzui că articolul despre putirinţele şcolii a stârnit replici de
genu' da, e-adevărat ce zici tălică acolo, e şi responsabilitatea
părinţilor, da' ce te faci când profesorului nu-i pasă de progresul
copilului?.
No, să-ţ' zic de ce nu-mi (mai) pasă mie de progresu' odraslei dumitale.
1998, octombrie sau cam aşa ceva. 24 de ani, jună profă, liceu cool,
pe specialitatea mea. Am 75-80 de dolari salariu, depinde de cursul
valutar. Nici picior de meditaţie, trăiesc fix din salariu. De capul
meu, cum am dorit - într-o garsonieră care nu-i a mea, dar în care
stau moka. Mama e învăţătoare, văduvă de nici un an, de-abia se
descurcă cu hangaralele proprii. Într-alt oraş.
Am ore numai după-amiaza anul ăsta. Mi-am făcut o ciorbă - doar
cartofi, ceapă, bulion. I-oi fi pus şi orez, să pară mai deasă. N-am
altceva şi nici n-o să am până la salariu. Care abia mi-ajunge să-mi
plătesc întreţinerea, pasta de dinţi, săpunul, şamponul, tampoanele şi
mâncarea. Mâncare precum aia de zisei mai sus. Fructe de sezon? Mai
răruţ, că-i mai drăguţ. 3 portocale dimineaţa drept mic dejun? N-ai să
vezi. Îs delicatese, trebuie tratate ca atare. (Aveam o listă din
vremea aia, cu toate cheltuielile lunare. Mă întreb dac-o mai fi pe
undeva. Tare mi-ar plăcea s-o găsesc, dar mi-e c-am aruncat-o.)
M-apuc să corectez lucrări (inclusiv pe-a odraslei dumitale) - cu
pixul roşu cumpărat din banii mei, din ăia 80 de dolari care abia
mi-ajung să supravieţuiesc. Că statul nu-mi dă "furnituri"
dintr-astea, cum îţi dă ţie patronul capitalistul dracului. În 5 ani
de predat mi-am cumpărat întotdeauna din banii mei pixul roşu de
corectat, stiloul de pus note în catalog, culegeri din care lucrez cu
odrasla dumitale, manuale, caietul în care-mi scriu planificarea
orelor cu odrasla dumitale, caietul în care mi-am scris planurile de
lecţie de debutantă, caietul în care ţin socoteala grupelor de elevi,
absenţe, note. Că materia mea se predă pe grupe şi-i un singur catalog
de împărţit la doi profesori. Din banii mei am xeroxat şi cărţile pe
care le folosesc la clasă cu odrasla dumitale.
M-apuc să-mi pregătesc lecţiile - din culegeri cumpărate, invariabil,
pe banii mei. Unele încă din facultate.
Iau autobuzul, pornesc către liceu. Cobor, văd "Caţavencu" la chioşc,
dau să-l cumpăr, mă opresc. Costă 5.000 de lei (parcă) - din banii
ăştia îmi iau pâine o săptămână, mai bine nu. E prima oară când nu-mi
cumpăr "Caţavencu". Îmi dau seama brusc cât sunt de săracă. Mai săracă
decât în facultate. În ultimii 2 ani o dusesem bine - lucram la
librărie, aveam bursă, ai mei îmi mai trimiteau bani din când în când.
Ajung la oră. La clasa odraslei dumitale. A făcut careva tema? Nici
poveste. E liceu de specialitate, e materie la care au să dea bac.
Nimeni n-a făcut tema. Nu, nu pun 3 pe temă nefăcută, că ştiu din
propria experienţă de elev că asta duce doar la copiat în pauză, or
nu-i ăsta scopul. Dau teme întotdeauna - "pentru cine vrea să se
deştepte, aveţi temă asta şi asta". Nimeni niciodată nu vrea să se
deştepte. Nu, nici măcar odrasla dumitale. Li se rupe. Nu-s proşti,
doar li se rupe. Nu-s nici măcar nepoliticoşi. Atâta doar că nu le
arde de-nvăţat. Te uiţi la ei - unii (unele, de fapt, că-s fete
majoritatea) ar putea ajunge departe, da' se dau prin parcarea
liceului cu flăcăi cu maşinuţe colorate. Da, da, inclusiv odrasla
dumitale.
M-apuc să predau. Ceva gramatică. Scriu pe tablă, am mâinile murdare
de cretă pân' la cot. Mă-ntorc spre clasă - o mândruţă din prima bancă
(odrasla dumitale?) stă cu coatele pe pupitru, şi-admiră unghiile. Tu
de ce nu scrii? Aaaa, ştiţi, mi-am făcut unghiile în pauză şi încă nu
s-a uscat oja. Era să fac atac de cord la cei 24-25 de ani. Ah, da? Ia
ieşi tu cinci minute afară, să ţi se usuce oja. Se-ntoarce după cinci
minute. Ţi s-a uscat oja? Daaaaa! Ia dă să văd. Nu, că s-a uscat.
Dă-ncoa' să văd. Şi-ncerc cu unghia (doamnele ştiu de ce). Nu s-a
uscat, mai ai de stat afară. (Era odrasla dumitale? Ai dreptate, nu-i
frumos ce-am făcut. Au râs colegii de ea, aşa-i. Şi profa a fost
cool.)
M-apuc să organizez la şcoală meditaţii - moka, fireşte - pentru bac.
Deschise oricui, nu doar celor de-a XII-a. Să-nvăţăm să rezumăm un
paragraf, să facem familii de cuvinte, să povestim şi-n general să
exersăm ce se cerea la vremea aia pentru bac. Au venit quattro poveri
gatti timp de vreo 2-3 săptămâni. Nu, odrasla dumitale n-a venit. Dar
ţi-a bâzâit acasă că are nevoie de meditaţii, că la şcoală nu face
nimic şi prin urmare o să ia notă mică la bac.

Vezi, de-aia nu-mi mai pasă de progresul odraslei dumitale. Pentru că
nu-s apostol şi nici dascăl - indiferent cum m-ar numi ăştia la teve.
Îs profă, am un job ca şi tine. Cu osebirea că rezultatul muncii mele
depinde prea puţin de strădania mea. Oricât m-aş strădui eu,
rezultatul muncii mele depinde până la urmă de strădania odraslei
dumitale. Şi-i deznădăjduitor, a mia oară, să-ţi dai seama că le-ai
dat tot ce le puteai da, iar ei tot n-au învăţat nimic. Te străduieşti
să-i faci să prindă ceva în clasă, că doar cu asta rămân.
Să ne-nţelegem, părinte preocupat: treaba mea e să-i predau odraslei
dumitale, cât pot eu de bine. Şi o fac. Însă progresul odraslei
dumitale e fix treaba odraslei dumitale, că-i suficient de mare ca să
conştientizeze lucrul ăsta, şi a dumitale personal, care trebuie s-o
controlezi. Dar n-ai venit niciodată la şcoală să-ntrebi profii de
vorbă - preferi să-ţi crezi odrasla pe cuvânt, e mai comod. E comod ca
vina să fie a profesorului. Pentru că dacă ar fi vina odraslei ar
însemna să te pui în discuţie pe tine ca părinte. Or tu i-ai cumpărat
tot ce-avea nevoie, inclusiv meditaţii! Deci n-ai ce-ţi reproşa. Nu?
____________________________
PS 1: Când am simţit că nu-mi mai pasă suficient de nişte copii cărora
nu le pasă de ei înşişi (că părinţii oricum n-au dat niciodată semne
că le-ar păsa de educaţia copiilor), eu am plecat. Deşi aia e meseria
mea şi-mi plăcea.
PS 2: Toate cele de mai sus sunt adevărate. Disparate, dar adevărate.
Şi mai ales trăite. De mine pe pielea mea."

7 comentarii:

andreiraduM spunea...

hei, hei!

am trecut sa-ti urez:
SARBATORI FERICITE!
Pe curand.

Diana Alzner spunea...

Bine zis! De-asta m-am lăsat de învăţământ, Claudia. :)

DoarEu spunea...

@ andreiraduM:

Hei, hei! Multumesc de vizita! Cred ac voi da faliment in curand pe aici, si voi inchide pravalia. :))

Un Paste luminos, minunat, cu bucurii si vesti bune alaturi de cei dragi!

@ Diana Alzner:

Da... este greu. Eu ma mai chinui pentru copiii simpli, care vor sa invete, care au nevoie de mine. Sunt putini, dar ma simt utila. (nu stiu cat voi mai rezista).

Carpe Diem spunea...

Bravo Claudia, superb...sincer ma bucur sa te vad scriind si desprea adevarata problema pe care o experimentezi in cotidian...ma bucur sa vad sarcasm, furie, lehamite...BRAVO, FELICITARI...
din pacate nu este bine sa gandim asa, dar EI ne fac sa fim asa...
Sincer m-a bucurat articolul, este unul din rarele tale momente de descarcare, si asta iti trebuie din cand in cand...BRAVO

DoarEu spunea...

@ Carpe Diem:

De data aceasta, nu am exprimat eu cele scrise, dar ma regasesc foarte bine in ele. anul acesta am avut niste experiente urate... referitoare la relatia profesor- parinte-elev.

Am invatat ca educatia nu este pentru oricine, iar eu o ofer doarcelor care o iubesc si o caut si chiar o cer. :)

Anonim spunea...

Şi linkul către articolul original:
http://diacritica.wordpress.com/2011/01/23/dale-scoalei-de-ce-mi-se-rupe-de-progresul-odraslei-dumitale/

DOAR NOI spunea...

@ Anonim:

Am spus ca am primit pe mail... am pus si ghilimelele de rigoare... :)

Succes si spor in toate. :)