Poate că mă visează cineva - Ana Blandiana

"Poate că mă visează cineva -
De aceea gesturile
Îmi sunt atât de moi
Şi de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mişcării,
Grotesc,
De aceea contururile mi se şterg
Secundă cu secundă
Şi faptele mi se topesc...
Şi poate cel ce mă visează
E smuls din când în când
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viaţa lui
Adevărată,
De aceea mă-ntunec
Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topeşte de nea,
Fără să ştiu
Dacă va mai adormi vreodată
Ca să mi se mai întâmple
Ceva..."

Povestea LiR

Se priveşte tăcută în oglindă. Ce ochi reci, ce privire palidă! Îşi mângâia chipul cu vârful degetelor firave. O lacrimă se prelinse încet pe obraz. Pleoapele îi rămân nemişcate. Buzele tresaltă uşor din cauza suspinului tremurat. Nu poartă decât un văl din vise, dorinţe şi speranţă. Îi place ce vede. Ochii alunecă în jos. Pantofii negri, cu toc, aşa cum îi plăceau lui, strivesc cu patimă trandafirul.

- Minciuni, minciuni, minciuni! Ai fost neegalat la minciuni!

În spatele ei, apare el, înalt, robust, cu mişcările cele mai sigure, şi o cuprinde în braţe. Se uită împreună în oglindă.

- Ştii că nu te mint! Te doresc... acum şi întotdeauna sau până îţi vei găsi liniştea.

- Nu pot face asta. Te iubesc cu toată fiinţa mea. Nu am trăit asta niciodată: să doresc cu fiecare fibră un bărbat ce nu e al meu. Da, te vreau, însă voiam să te găsesc demult.

- Dar sunt aici, acum, pentru tine. Sunt al tău, poţi fi a mea, şi buzele lui atinseră uşor umerii osoşi, iar ea îşi undui capul spre el. Braţele lui puternice o strângeau cu dor, până la durere. Ei îi plăcea, căci îi amorţise dorinţa de a-i ceda.

Când perdeaua ce despărţea camera de hol a căzut, el a dispărut. Cu capul sprijinit pe umărul stâng se privea în oglindă. Pentru a nu ştiu câta oară! Tremurând de dorinţă, de dragostea ce-i înflăcara inima şi privirea, îşi îndoi genunchii rigizi de frigul ce pusese stăpânire pe cameră. Trase cutia învelită în piele maron, ce se adăpostea discret sub patul metalic. Una câte una, ca nişte giuvaeruri au fost scoase fotografii superbe, care îi dădeau puterea să trăiască. Fiecare era însoţită de cuvintele din conversaţiile lor. Un zâmbet, o lacrimă, un suspin… era adăugat fiecărei fotografii. Tristă, epuizată de dorinţă, a adormit ghemuită pe cuvertura formată din pozele cu el.

În vis, valurile i-l aduceau aproape pentru o îmbrăţişare, un sărut, o mângâiere. Fiecare fir de nisip îi construia un castel în care dragostea lor ar fi rodit. Îl voia şi nu-l voia. Ştia că dacă ar fi acceptat să pătrundă în viaţa ei, l-ar fi iubit până la idolatrizare. Nu putea face asta… nici ei, nici lui. Îşi amintea atingerea lui, scanată şi încorporată ca un cip în nucleul fiecărei celule.

Fiecare zâmbet de-al lui se întipărise adânc în aria ei vizuală. Când îi era dor sau voia să fie răsfăţată, mergea la sertarul Z, îşi încărca bateriile şi îi era bine.

Dimineaţa îi aduse o adiere uşoară şi rece. Era ca atunci când se trezea cu dorinţa de a-l accepta, temporar, în viaţa ei. Ca pe un oaspete de seamă, ce-i putea oferi dragoste la pachet, în ambalaj elegant şi rezistent. Era ca picătura chinezească… puţin şi numai când se putea.

Se privi din nou în oglindă… aşteptându-l alături. Nu a venit. Niciodată de-atunci nu a mai venit să se privească împreună în oglindă. Alte lacrimi, alte suspine. Strânse cuminte fotografiile, le puse în cutia învelită în piele maron, le ascunse pentru totdeauna. Când va avea curaj, le va arunca în mare. Doar valurile le cunosc tainele şi şoaptele şi visele.

Apoi, îşi descălţă pantofii negri cu toc, pe care el îi adora. Sau poate totul era de fapt în mintea ei, de femeie copil, jucăuşă, dar necoaptă.

*

De curând, descoperise că îl putea privi în oglindă în clipa în care îmbracă peste trupul gol, vălul de speranţe şi vise şi dorinţă. El devenise amintire… sau un talisman care-i scotea la iveală frumuseţea… sau doar un vis neîmplinit din mândrie.

Raze de soare - Phil Bosmans

Hrăneşte-ţi inima cu pace.
Aceasta înseamnă să trăieşti în pace cu tine însuţi.
Dacă inima este plină de neîncredere şi egoism, capul nu găseşte niciodată căi către pace.
Pacea începe acolo unde se termină ura şi lăcomia.
Lumea nu poate fi schimbată cu violenţă, ci numai cu inima.

Hrăneşte-ţi inima cu pace.
Aceasta înseamnă să respiri în linişte.
Să devii una cu tot ce trăieşte şi moare!
Gata cu micile războaie de zi cu zi!
Pune capăt întregii violenţe din interiorul tău cu gesturi de împăcare.

Hrăneşte-ţi inima cu pace.
Aceasta înseamnă să întâlneşti cu respect tot ce este slab şi vulnerabil.
Să fii atent la tot ceea ce te face fericit.
Nu există pace în lume dacă nu există pace în inima ta şi a mea.

Daca ai fi cine vrei sa fii, cine ai fi? Cum ai fi? Ce mai astepti?

E seară. Sunt obosită după 9 ore de şcoală... în care am încercat să fac să priceapa ceva, aproximativ 160 de copii. Epuizant...
Notasem undeva aceste intrebări. Le-am dezvelit din greşeală, sş incerc să fiu coerentă şi să răspund.
Dacă aş fi cine vreau să fiu, aş fi un profesor renumit... şi o scriitoare care ştie să ajungă la sufletul oamenilor. Se pare că ziarul "Lumina" mi-a adus succesul în rândul copiilor. Elevii mi-au descoperit poveştile şi sunt extaziaţi. Nu credeam ca puştii de clasa a VIII-a pot fi vrăjiţi de iepuraşi, ciupercuţe şi îngeri.
Dacă aş fi cine vreau să fiu, aş fi cea mai veselă soţie, cea mai drăgăstoasă şi jucăuşă mamă, cea mai adorată soră, fiica perfectă.
Cum aş fi?
Aş fi o persoană cu multă răbdare - care mă cam părăseşte -, zâmbitoare, energică, veselă, dornică de joacă.
Ce mai aştept?
Poate primăvara... :)

Tăcerea

Cum este oare să asculţi tăcerea? Să observi clapele pianului, albe şi negre, cum se ridică încet, apoi din ce în ce mai repede, şi nu se aude nimic în liniştea camerei. Degetele ce aleargă să prindă aerul dintr-un fluier uzat, găsit în cutia cu jucării din copilăria pe care încerc să o reconstruiesc pentru copilul din mine ce creşte văzând cu ochii sufletului,şi niciun sunet nu străbate tăcerea de nepătruns a gândurilor rătăcite.

Când dorul îmi inundă sufletul până la nivelul ADN-ului întortocheat, privesc pulsul cum se chinuie să iasă din venele albastre de la baza mâinii uscăţive, părăsită de mult de viaţă. Căci, ce este viaţa fără dragoste? O coală albă, imaculată de hârtie, pe care este scrisă tăcerea. Literele invizibile se întâlnesc şi formează grupuri de litere, care nu spun nimic. Încerc să le articulez şi limba mi se împleticeşte şi sunetele zboară spre neuronii parşivi, care nu vor cu niciun chip să le dea un înţeles. Literele se descompun şi sunt absorbite de gândurile rebele care tac, fremătând de dor.

Vântul aleargă de dor nebun, îndoaie crengile de ciudă că nu este auzit, că niciun obraz nu-l mai simte. Tăcerea e în fiecare din noi, în proporţii diferite, în procente abstracte. Tăcerea e amară ca fierea şi nu îşi găseşte locul în inimi pline de armonie şi frumos.

Tăcerea are culoarea pământului în lumina caldă, firavă, blajină a dimineţii, iar braţele ei sunt lungi, înfricoşător de lungi. Cui nu-i place tăcerea peştilor aurii din mările verzi ca smaradul? Văd o mână ridicată în departare.

- Ţie nu îţi place tăcerea? De ce fată frumoasă? Am înţeles... eşti îndrăgostită de cuvinte. Poate îţi va fi bine sau poate te vei lecui de declaraţii false de dragoste şi vei aprecia - ca un om mare ce pretinzi că eşti – gesturile tăcute ale iubirii. O îmbrăţişare tăcută, în liniştea nopţii, la malul mării întunecate, valorează cât toate romanele de dragoste scrise vreodată în toate limbile lumii. Un sărut tacit este visul sublim al oricărei femei. O privire şi doar o privire scrie zeci de pagini de dor şi de dorinţă.

Tăcerea are farmecul ei... este suavă, dulce, caldă, silfidă, zâmbitoare, ochioasă şi transparentă asemeni unui cristal şlefuit cu multă migală, de mâinile unui meştesugar iscusit.

Tăcerea din noi va dura până ce moartea ne va despărţi. Dragostea am simţit-o fiecare, dar am trăit-o separat, în cuiburi diferite, în braţe străine, crezând că vom fi fericiţi. Am rămas singuri, din nou, fiecare cu gândul unul la celălalt. Tăcerea e tristă că nu are îndrăzneala unei nebune, puterea unui vulcan pentru a rupe lanţurile ce ne leagă mândria şi dorurile şi sufletele însingurate. Până când vrei să taci? Până când vrei să tac? E chiar atât de greu să-mi vorbeşti?

Tăcerea e înceată. Nu ştie să alerge. O poţi prinde uşor. Îi poţi desprinde braţele, iar dacă o săruţi vraja se va risipi, si vei fi fericit... şi vom fi fericiţi... până la adânci bătrâneţi.

Hai să alungăm tăcerea, să ne iubim cum începusem cândva... şi să aducem primăvara, cu soare şi zâmbete şi bucurii!

Cercetători care scriu poveşti

Waldi (Oswald L.) Hörer îşi împarte, de ani de zile, activitatea între cercetarea în domeniul chimiei fizice şi scrierea de poveşti, convins că ambele îl ajută să înţeleagă mai bine lumea în care trăieşte şi să transmită celorlalţi cele aflate. Dintre acestea doar o mică parte — peste 170 de povestiri — au văzut lumina tiparului, cartea de faţă fiind înca un volum, după Transhumanţe galactice, Basme de buzunar si Basmele lui Făt-Frumos.

azi, căutând ceva pe internet, am descoperit această carte, scrisă de un cercetător chimist. m-am amuzat - în sensul bun - amintindu-mi că primele poveşti au fost scrise în perioada în care cercetam de zor, cu sau fără spor.

ce îmi doresc? vreau din adâncul sufletului ca poveştile mele să vadă lumina tiparului.... şi să fie citite spre folosul copiilor, mici şi mari.

chiar azi am aflat că în România, literatura pentru copii nu este rentabilă. să mai sper? să mai aştept? să mai cred?
încă puţin... apoi voi trimite poveştile peste mări şi ţări, în sticle, ca mesaje de salvare a copilului din mine.

Hai la drum