Tăcerea

Cum este oare să asculţi tăcerea? Să observi clapele pianului, albe şi negre, cum se ridică încet, apoi din ce în ce mai repede, şi nu se aude nimic în liniştea camerei. Degetele ce aleargă să prindă aerul dintr-un fluier uzat, găsit în cutia cu jucării din copilăria pe care încerc să o reconstruiesc pentru copilul din mine ce creşte văzând cu ochii sufletului,şi niciun sunet nu străbate tăcerea de nepătruns a gândurilor rătăcite.

Când dorul îmi inundă sufletul până la nivelul ADN-ului întortocheat, privesc pulsul cum se chinuie să iasă din venele albastre de la baza mâinii uscăţive, părăsită de mult de viaţă. Căci, ce este viaţa fără dragoste? O coală albă, imaculată de hârtie, pe care este scrisă tăcerea. Literele invizibile se întâlnesc şi formează grupuri de litere, care nu spun nimic. Încerc să le articulez şi limba mi se împleticeşte şi sunetele zboară spre neuronii parşivi, care nu vor cu niciun chip să le dea un înţeles. Literele se descompun şi sunt absorbite de gândurile rebele care tac, fremătând de dor.

Vântul aleargă de dor nebun, îndoaie crengile de ciudă că nu este auzit, că niciun obraz nu-l mai simte. Tăcerea e în fiecare din noi, în proporţii diferite, în procente abstracte. Tăcerea e amară ca fierea şi nu îşi găseşte locul în inimi pline de armonie şi frumos.

Tăcerea are culoarea pământului în lumina caldă, firavă, blajină a dimineţii, iar braţele ei sunt lungi, înfricoşător de lungi. Cui nu-i place tăcerea peştilor aurii din mările verzi ca smaradul? Văd o mână ridicată în departare.

- Ţie nu îţi place tăcerea? De ce fată frumoasă? Am înţeles... eşti îndrăgostită de cuvinte. Poate îţi va fi bine sau poate te vei lecui de declaraţii false de dragoste şi vei aprecia - ca un om mare ce pretinzi că eşti – gesturile tăcute ale iubirii. O îmbrăţişare tăcută, în liniştea nopţii, la malul mării întunecate, valorează cât toate romanele de dragoste scrise vreodată în toate limbile lumii. Un sărut tacit este visul sublim al oricărei femei. O privire şi doar o privire scrie zeci de pagini de dor şi de dorinţă.

Tăcerea are farmecul ei... este suavă, dulce, caldă, silfidă, zâmbitoare, ochioasă şi transparentă asemeni unui cristal şlefuit cu multă migală, de mâinile unui meştesugar iscusit.

Tăcerea din noi va dura până ce moartea ne va despărţi. Dragostea am simţit-o fiecare, dar am trăit-o separat, în cuiburi diferite, în braţe străine, crezând că vom fi fericiţi. Am rămas singuri, din nou, fiecare cu gândul unul la celălalt. Tăcerea e tristă că nu are îndrăzneala unei nebune, puterea unui vulcan pentru a rupe lanţurile ce ne leagă mândria şi dorurile şi sufletele însingurate. Până când vrei să taci? Până când vrei să tac? E chiar atât de greu să-mi vorbeşti?

Tăcerea e înceată. Nu ştie să alerge. O poţi prinde uşor. Îi poţi desprinde braţele, iar dacă o săruţi vraja se va risipi, si vei fi fericit... şi vom fi fericiţi... până la adânci bătrâneţi.

Hai să alungăm tăcerea, să ne iubim cum începusem cândva... şi să aducem primăvara, cu soare şi zâmbete şi bucurii!