Citesc "Cetatatea celor o mie de sori" de Khaled Hosseini... despre Afganistan si istoria oraselor: Kabul, Haret... despre cultura lor... despre egalitatea intre femei si barbati... despre razboi si saracie... despre dragoste...
Descopar faptul ca, femeile au fost si sunt si probabil vor fi, mult mai puternice... insa, daca nu ai acel gram de noroc de la nastere, te zbati ca o frunza batuta de vant toata viata.
Apoi... inchid ochii si ma gandesc...
- ce sa fac? cat sa mai muncesc?
- sa ma opresc si sa ma multumesc cu ce am?
- sa apuc pe alt drum? daca da, care?
Acum vreo 2 ani, ma batea gandul sa plec din Bucuresti... Ce e mai bine pentru mine? Incotro s-o apuc?
Simt ca muncesc pentru nimic... nu ma implineste nimic... nu ma mai bucura nimic... totul a devenit mecanic... pentru a-mi ocupa mintea....
As vrea sa gasesc curajul de a porni in lume... eu si cu povestile mele...
Cunosc oameni care si-au luat concediu fara plata si au facut ce le-a fost bine pentru suflet.
Ma simt uitata de Dumnezeu... rugile parca se pierd in aerul inghetat al iernii...
Ma simt pierduta intr-o lume mare... in care multi ma stiu, dar nimeni nu ma apreciaza... nu imi intinde o mana...
Ma simt ca atunci cand jucam Baba oarba...
Ma simt neputincioasa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu