Ajung la scoala in zori de zi, conducand pe o ceata cumplita, plus intuneric... noroc de faptul ca stiu drumul...
Multi sarbatoriti... multe bomboane si multe urari.
Copiii ma intreba daca nu pot lua si orele colegei care este foarte, foarte bolnava... cancer in ultima faza. Nu se poate... dar, i-as da zilele mele de s-ar putea. Eu si asa traiesc degeaba.. ea macar are o fetita de crescut, de educat, de incurajat.
Pornesc spre biblioteca... ganduri... soapte... rugi.
Ma plimb printre rafturi si rasfoiesc carti. Ca niciodata, am plecat fara lista. Zaresc o fata cu parul cret si roscata. O cunoscusem la un atelier pentru copii. Ne imbratisam... ea ma felicita pentru carti, ateliere si tot ce fac frumos. Ii multumesc, dar sufletul meu e gol. Toate astea le fac pentru a lasa ceva in urma mea... sa nu traiesc chiar degeaba... desi, asta simt pe zi ce trece.
Biserica Sfantul Ioan Botezatorul... ma opresc, aprind o lumanare si soptesc "Nu prea mai cred in Tine, Doamne, si te rog sa ma ierti! Uneori imi doresc sa am curajul Malinei Olinescu... sau pur si simplu sa se termine viata aici si acum!"
Acasa... citesc ca Andreea Marin este insarcinata. Minunat! Asta da stire!
Fara vise... fara sperante... detasata de toate ale vietii, deschid cartea "Jocul celor o mie de frunze si alte povestiri" de Varujan Vosganian si... lecturez.
4 comentarii:
Nu, Claudia, Mălina nu a avut curaj, a fost laşă. Curaj are colega ta, cea care, luptându-se cu boala, nu uită să se uite în ochii copilului său, nu uită să-i transmită demnitatea chiar şi acum când boala îi îngenunchează (doar) trupul.
Îmi este dat, prin prisma misunii, să văd cazuri şi necazuri, multe, parcă tot mai multe în ultimul timp. Cu toate astea, parcă în niciun alt loc nu găsesc mai multă speranţă ca-n sufletele şi minţile celor încercaţi. Nu Dumnezeu e vinovatul, nu, căci deşi ar putea să intervină (în toate ororile lumii), nu face asta pentru că ar încălca libertatea deplină pe care chiar El ne-a dăruit-o. Că noi, oamenii (din toate timpurile), am folosit-o greşit, că acţiunile noastre nesăbuite ne aduc moartea mai repede decât dorim, e lesne de văzut, mai greu este cu redresarea, una pe care o dorim mai mult la nivelul minţii şi mai puţin la nivelul sufletului.
@ Pr. Victor:
Da, poate așa este... mai mult ca sigur că aveți dreptate. Însă, când ești motivat să trăiești pentru cine drag, cineva născut din tine, faci totul să lupți până la ultima suflare...
E greu... :)
N-am spus că e uşor. Ba mai mult, aş pulsa şi as spune că motivarea de a trăi nu trebuie să fie neapărat pentru cineva născut din tine. Uneori nici nu de dăm seama cât însemnăm pentru cei de lângă noi (părinţi, fraţi, colegi, prieteni, elevi, enoriaşi...). De multe ori credem că ne sunt ostili, că n-au nevoie de noi, deşi, acest lucru este fals, este tot o himeră a minţii.
Ştii, deseori mă gândesc la Hristos, pe drumul spre Golgota. Mă gândesc că ar fi putut renunţa la cruce, ar fi avut argumente destule, dar n-a făcut-o, a ştiut (ceea ce trebuie să ştim şi noi) că fiecare golgotă îşi are învierea ei.
Nimic nu mi se pare mai uman în lumea asta decât să lupţi pentru viaţă.
@ Pr. Victor:
Aveți dreptate! Iisus și-a dus crucea cu demnitate...
Mă gândesc (poate chiar prea mult) că sunt inutilă... am un rost prea infim în această lume... dar Dumnezeu le știe pe toate... le are acolo, frumos orânduite pentru fiecare... și degeaba cer eu cu rugă una și alta, dacă nu sunt demne pentru sufletul meu.
Binecuvîntări! :)
Trimiteți un comentariu