Salveaza Vieti si Oscar (citate din cartea lui Eric Emmanuel Schmitt)

– Nimeni nu poate trăi fără suferinţă, Oscar. Nici Dumnezeu şi nici tu. Nici părinţii tăi şi nici eu.

Numai că vezi tu, Oscar, majoritatea oamenilor sunt complet lipsiţi de curiozitate. Ei se agaţă cu înverşunare de ceea ce au ca păduchele de urechea chelului.

Pe bune, e uşor să faci copiii, dar trebuie să mai ai şi timpul necesar ca să-i creşti!

Aşa, dragă Dumnezeu. Nu prea ştiu ce să-ţi cer în încheiere, căci azi am avut o zi bună. A, ba da! Fă ca mâine operaţia lui Peggy Blue să decurgă bine. Nu ca a mea, ştii tu ce vreau să zic.

Te pup. Pe mâine,

Oscar

P.S. Operaţiile nefiind de-ale spiritului, poate că nu le ai în magazin. Dar fă măcar ca Peggy Blue să accepte rezultatul, oricare ar fi el. Contez pe tine!

– Cum se face, Tanti Roz, că Dumnezeul ăsta al dumitale îngăduie să existe pe lume fiinţe ca Peggy şi ca mine?

– Noroc că existaţi, Oscar, băiatule, lumea n-ar fi la fel de frumoasă fără voi.

– Nu. Nu mă înţelegi. De ce lasă el să existe boală şi bolnavi? Din două una: ori e rău, ori nu prea e cine ştie ce de capul lui.

– Oscar, boala este un fapt, ca şi moartea, nu o pedeapsă.

– Se vede că dumneata nu eşti bolnavă!

– De unde ştii tu că nu sunt, băiete?

Asta mi-a închis pliscul. Nu mă gândisem vreodată că Tanti Roz, care-i întotdeauna săritoare şi atentă cu cei din jur, ar putea avea şi ea problemele ei.

Îmi dau seama încheind această scrisoare că am avut o zi bună astăzi. O zi de familie. Am înfiat-o pe Tanti Roz, m-am înţeles bine cu socrii şi mi-am regăsit soţia bine sănătoasă, chiar dacă pe la orele unsprezece ar urma să devină roz.

Pe mâine. Te pup,

Oscar

P.S. Nici o dorinţă pe ziua de azi. Mai răsufli şi tu niţel.

Ne-am pus amândoi pe plâns când a zis ea asta, dar era un plâns foarte plăcut. Trebuie să spun că viaţa în cuplu mi se pare deosebit de agreabilă. Mai ales după cincizeci de ani când ai trecut prin tot felul de încercări.

Sunt convins că Tanti Roz a învăţat să şofeze cu vreun amic cascador; n-are treabă nici cu stopurile, nici cu trotuarele, nici cu giratoriile, astfel încât uneori maşina se ridică de la sol.

– Boala face parte din mine. De ce trebuie să se poarte altfel numai fiindcă sunt bolnav? Nu ştiu să iubească decât un Oscar sănătos?

– Dar la amărăciunea lor nu te gândeşti? Tu ai priceput din vreme că ai să mori pentru că eşti un băiat deosebit de isteţ, Oscar. Numai că ceea ce ţi-a scăpat din vedere e faptul că toată lumea moare. Părinţii tăi de asemenea, într-o zi. Şi eu la fel.

– Da, numai că eu, înaintea tuturor.

– Tu înaintea tuturor. Dar oare asta îţi dă toate drepturile? Chiar şi pe acela de a nu te gândi la ceilalţi?

Chestie de antrenament, Oscar, băiete, a zis Tanti Roz, cu cât încasezi mai mulţi pumni, cu-atât poţi încasa mai mulţi. Totul e să-ţi păstrezi nădejdea.

P.S. A, era să uit dorinţa: fă ca părinţii mei să fie întotdeauna ca astă-seară. Şi eu la fel. Am avut un Crăciun prima-ntâi, mai ales cu Mefista şi Ioana d’Arc. Nu-mi purta pică pentru slujbă, m-a furat somnul.

Eu nu m-am uitat decât după cuvintele care mă interesează: „Viaţă“, „Moarte“, „Credinţă“, „Dumnezeu“. Şi închipuie-ţi, n-ai să mă crezi poate, dar nu erau acolo! Fireşte, dac-ar fi s-o luăm aşa, e o dovadă că nici viaţa, nici moartea, nici credinţa şi nici tu nu sunteţi nişte boli.

– Întrebările cele mai interesante rămân şi vor rămâne întrebări. Ele întreţin misterul. Fiece răspuns trebuie precedat de „poate că“. Doar întrebările neinteresante pot căpăta un răspuns definitiv.

– Vrei să spui că la „Viaţă“ nu există soluţie?

– Vreau să spun că la „Viaţă“ există mai multe soluţii, prin urmare ea n-are soluţie.

– După mine, Tanti Roz, singura soluţie la viaţă este să trăieşti.

Mi-am dat imediat seama că veniseşi. Şi că-mi dezvăluiai secretul, marele tău secret: priveşte lumea în fiecare zi ca şi cum ai vedea-o pentru întâia oară.

Încerc să le explic părinţilor mei că viaţa e un dar buclucaş.

Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi. La cei o sută de ani ai mei pot spune că ştiu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii rafinat, artist.

Cred că te-ar interesa să ştii ce scria pe ea: „Numai Dumnezeu are voie să mă trezească“.