Ghiozdanul portocaliu
E adevarat. Nu mai suntem copii, nu mai vrem sa fim. Ne grabim sa ajungem mari, ne grabim sa ne dorim lucruri prea realiste, dorinte care nu apartin sufletului de copil. Cand eram mici, nu cunosteam nici o notiune a timpului, nu stiam nici macar sa citim un ceas. Ne doream sa fim astronauti ori printese, fara sa ne gandim ca asa ceva nu se va putea intampla. E trist, ca nu mai stim sa fim copii.
M-am maturizat, cred. Nu mai gandesc la fel, am alte dorinte, insa stiu ca in sufletul meu imi voi pastra copilaria, pentru totdeauna. Acest cuvant magic, “ copilaria”, m-a marcat. Am schimbat mediul cand am intrat la scoala, intr-o tara de care auzisem doar. Nu stiam nici macar sa vorbesc spaniola, dar am intrat in clasa aceea luminoasa cu masute si scaunele verzi si m-am asezat in primul loc liber pe care l-am vazut.
Parintii mei stateau la usa si se asteptau sa ma sperii, sa nu vreau sa intru. Parca eram cazuta din cer. Toti se uitau la mine cu ochi mari si intrebatori. Cu o seara inainte mama m-a vazut cum imi bagam dictionarul in primul meu ghiozdan de scoala, de care eram foarte mandra , si a inceput sa rada pentru ca nici macar nu stiam sa il folosesc.
Nu mai stiu ce s-a intamplat dupa aceea, dar momentul acela in care am intrat in clasa si m-am asezat pe scaunelul verde mi-a ramas intiparit in minte perfect. Nu stiu cum am ajuns sa vorbesc spaniola, nu stiu cum am ajuns sa imi fac primii prieteni, nu stiu cum ajunsesem sa fac parte dintr-un grup care ma facea sa ma simt speciala. Insa stiu ca , din pacate, fetita aceea cu ghiozdan portocaliu a crescut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu