luni, februarie 28

Unde se termină vântul - poveste

Nisipul fierbinte îi gâdila tălpile. Se apleacă şi desenează vise, iubire, cântece, tristeţe, speranţă, o lume normală, cum era cândva. Firele strălucitoare de nisip îi răsfaţă degetele lungi, subţiri, ca nişte creioane deghizate. Vântul îi şopteşte poveşti aduse din toate colţurile lumii. Ea îşi mângâie părul, pentru a-i păstra şoaptele.

Acolo unde se termină vântul, lumea nu mai visează.

Tânăra porneşte agale, cu paşii descântaţi, pe marginea apei, spre nicăieri. Observă tot ce se poate observa, natura, oamenii, cerul. Simte mângâierea razelor juvenile ale soarelui primăvăratic, şi le primeşte în sufletul ei. Norii deşiraţi precum un ghem desfăcut de o pisică jucăuşă, o salută ştrengar. Fluturii îi împletesc părul de culoarea ruginei în lumina zilei aurii, iar două libelule îi rimelează genele, şi o fac să râdă cu poftă nebună de viaţă şi de fericire. Cinteze, mierle, rândunici, vrăbiuţe guralive se joacă în ritm de dans cu volanele rochiei purtate cu senzualitate de femeia zâmbitoare. Drumul se îndreaptă spre un deal, de jur împrejur sunt păduri, şi în crengile copacilor stau agăţate dorinţe colorate, voie bună, împliniri, minuni, prietenii regăsite, şoapte de dor, cuvinte de iubire, zâmbete, speranţe şugubeţe, creioane colorate, îmbrăţişări optimiste, armonie şi credinţă.

Cu fiecare pas pe care-l făcea, tânăra auzea muzica. Frunzele purtau în adâncul lor note muzicale, iar adierea vântului le dădea viaţă, le armoniza creînd melodii de toată frumuseţea. Animalele dansau, iar ea s-a surprins în mijlocul horei şoaptelor melodioase. Se învârtea, şi volanele rochiei zburau spre cer, pălăria ce o proteja de soare era ţinută cu degetele deghizate în creioane, şi fluturii se jucau în pletele ei arămii, şi se tot învârtea, până ce râsul cristalin a pornit pe aripile vântului peste dealuri, peste văi, colindând casele oamenilor, pătrunzându-le până în măduva oaselor.

Însoţită de cântecul pădurii, cu sufletul vesel şi liniştit, ea a poposit lângă un râu, alături de o pereche de tineri, care-şi împărtăşeau iubirea, prin cuvinte scrise pe luciul apei, apoi pe funze, apoi pe stânci. Vântul i-a transmis fetei puritatea dragostei celor doi copii, blânzi şi plăpânzi, dar atât de îndrăgostiţi.

Dintr-o dată, norii angrenaţi de adieri puternice într-o herghelie s-au rupt şi a început potopul. Tânăra a fost luată de vânt şi adăpostită la umbra celui mai destoinic arbore în lupta cu timpul şi cu vremurile. Picăturile de ploaie şiroiau pe chipul femeii, încât aveai impresia că sunt lacrimi de bucurie, de tristeţe, sau doar lacrimi de diamant.

Când totul s-a liniştit, femeia şi-a continuat călătoria. Însă, totul era fad, trist, cenuşiu, surd şi rece în preajma ei.

Acolo unde se termină vântul, lumea nu mai visează. Iar când nu mai există vise, viaţa s-a sfârşit.


7 comentarii:

INCERTITUDINI spunea...

Un delicat mărțișor de metafore, răsfirate în vise, gânduri , muzică, tremur de frunze, lacrimi de ploaie!
Felicitări!!

Monica spunea...

genial...

DoarEu spunea...

@ iNCERTITUDINI:

Multumesc... :) MI-as dori sa fie un Martisor publicat... :) Dar, cine stie ce va fi...:)

O primavara cu bucurii si zambete si minuni!

@ Monica:

Ei... nu ma flata. Chiar genial?! Ha ha ha.... Multumesc din suflet!

stelica spunea...

este OK :) are o tenta mai optimista

DoarEu spunea...

@ Stelica:

Multumesc! :)

Dee spunea...

Frumos!:)

DoarEu spunea...

@ Dee:

Multumesc!