copii

vârfurile munţilor sunt acoperite cu zăpadă. atâta alb, strălucitor de alb, şi pufos şi calm şi blând... nu s-a mai văzut de mult. tânăra a ajuns "departe" şi a fost găzduită în turnul castelului. oare nu asta şi-a dorit? sta la geam, pe pervaz, încercând să se concentreze asupra cărţii ce-i sta între degetele răsfirate. clopotele de la slujba de seară perturbă liniştea din jur.

închide ochii şi priveşte acolo... în sufletul ei luminos.

"Doamna, să nu ne mai lăsaţi niciodată. Ne-a fost dor de dvs. ne-aţi lipsit!" Într-adevăr. Leşinase în drum spre şcoală si a lipsit în acea zi.
Cartea cu personaje fantastice i-a fost întinsă de un băieţel cu tenul alb, zâmbet dulce şi fes verde. "Uitaţi ce am primit de ziua mea. Vă place?"
Tânara aceasta este privilegiată... este ceva în ea, ceva ce numai sufletele pure ale copiilor pot vedea - ea nu reuşeşte să afle despre ce ingredient este vorba - care o fac iubită de copii. ei simt nevoia să îi împărtăşească bune şi rele, şă o îmbrăţişeze şi să fie mângâiaţi de ea. un zâmbet de-al ei le dă încredere că sunt pe drumul corect. copiii ştiu că ea are răspunsuri pentru multe întrebări... nu doar la lecţiile de biologie.
un băieţel grăsun, cu ochi albaştri, o întreabă despre pictori. ea zâmbeşte - îi aminteşte de acel bărbat cu o cultură vastă care o fermecase cândva - şi-i răspunde. el aplaudă fericit.
rezemată de catedră, îi priveşte cu dragoste de dascăl. "sunt minunaţi! fermecători! sinceri, puri, copilăroşi. ei văd dragostea atât de frumos! şi în realitate dragostea e un fals. un fals ucigător de suflete!"

îşi şterge lacrima şireată apărută în colţul ochiului.

deschide ochii. a început să ningă. oamenii ieşiţi de la slujbă par nişte furnici în zăpada troienită.
"ce departe am ajuns! cine ştie ce voi găsi la capătul drumului ce îmi este atât de luminat din primele zile ale acestui an!?"

un oftat lung, sfâşietor iese din pieptul tinerei, care începe să citească. pagină după pagină până în zorii zilei.