Adunări…

am adormit citind Octavian Paler. cuvintele “sa nu iti fie teama decat de oameni” au pus stapanire pe mine.
asa-mi vine cateodata, sa dau cu cuţâtu-n piatra…

nu am fost cand s-a impartit norocul. am ajuns cand s-a distribuit sensibilitatea, si mi-a turnat Dumnezeu de s-a saturat. a adaugat apoi, ca sa-si dreaga greseala, si ceva istetime.
vorbesc mult si fara sens probabil. vreau sa spun multe si sigur nu voi spune nimic. incerc sa fac multe si nu imi reuseste nimic. mai bine as dormi mult si bine, mi-as odihni neuronii si cu siguranta as fi fericita si impacata cu mine.
mi-am dorit sa scriu, si scrierile mele sa ajunga la sufletele oamenilor. dar prostiile mele au suparat si m-au indepartat de multa lume. am iubit oamenii, crezand ca daca sunt tot timpul acolo, cu un gest, o vorba, o imbratisare, le va fi mai bine. i-am sufocat si sunt care pe unde, cautand oxigen.

sunt singura… si mi-e atat de rece si frica…
am ales sa stau in banca mea… si cand cineva are nevoie stiu sigur ca ma va gasi. pana intr-o zi, cand voi disparea cu totul, tiptil tiptil, cu zambete cu tot. oare ma va regreta cineva? noroc ca e criza... nici statuie nu mi se poate face.

fac adunari… cati oameni am cunoscut in 30 de ani de viata? ohoo…. destui…. multi, m-au ajutat enorm, de la mii de km distanta, fara a ma cunoaste. unde se invata oare sa citesti in suflete sau in zambete? altii au fugit ca potarnichiile cand am cazut si am avut nevoie de o mana sa ma ridic. altii, mi-au mai zis si un cuvant urat stiind ca asta va pune capac sufletului meu (am spus ca sunt exagerat de sensibila).

aceste zile sunt foarte importante pentru mine. atatea amintiri si bucurii si tristeti imi readuce luna mai, incat acum plang, acum zambesc… sunt atat de obosita… incat nu ma pot bucura decat cu greu ca sunt in viata si fac ceea ce imi place. de exemplu, azi, este ziua tatalui meu… si imi e putin dor de el... sau poate mai mult? In ce se masoara dorul? Dar sunt o fata educata si ii respect intimitatea si dorinta de a nu mai sti de noi.
realizez ca mi-e frica. sunt o laşă. mi-e frică de distanţă… mi-e frică să plec de aici spre fericrea care ma aşteaptă undeva acolo… sau poate dincolo.
mi-e frica… caci, desi incerc sa ajut si sa fac fapte bune – adesea imi ies -, astept ceva in schimb, macar atentie, si stiu ca voi fi pedepsita. cat sa mai astept? rabdarea m-a chinuit mereu… incerc sa o invat si nu se prinde deloc de mine. e singura materie la care nu am trecut in atatia ani de scoala, scoala vietii.
mi-e frica sa nu pot realiza tot ce imi doresc…
mi-e frica caci simt ca nu mai am timp… pentru toate….
mi-e frica de faptul ca Dumnezeu m-a uitat… nimic nu se mai intampla in viata mea…
sunt un taur ranit, care maine va fi puternic. Sunt Pasarea Phoenix care renaste din propria cenusa…