Căldura topeşte astfaltul, mirosul de smoală se ridică în aer şi îmi înfundă nările. Zi toridă de vară, cu plăcerile şi neplăcerile de rigoare. Soarele stă prins pe cer, nemişcat, ca într-o menghină, şi îşi întinde razele, parcă cerând iertare.
După o zi istovitoare, păşesc agale pe drumul ce mă poartă spre dulcea şi prietenoasa casă. Travesez paăculeţul, îndreptându-mă spre staţia de autobuz. Cu ideile învălmăşite în cap, cu sufletul trist că nu am timp să meşteresc cât aş vrea, cu gândurile la dragostea pierdută de curând, aud, ca prin vis, un zgomot foarte puternic, dar care mi s-a părut venind de departe. Mă opresc, întorc privirea şi observ cauza: un accident între două autovehicule. Matizul roşu are capota facută evantai, ca şi cum, un mare artist meşteşugar ar fi pliat foiţa de tablă cu mare migală. Dacia Nova are spatele destul de afectat. Zâmbesc privind efectul produs. Parcă ar fi dăltuită cu atenţie şi dragoste de mine. Chiar azi am meşteşugit la două maşini de epocă în miniatură.
Fumul motoarelor se înalţă spre cer, unduindu-se mai ceva ca duhul ce ieşea din Lampa lui Aladin.
Circulaţia este oprită, şoferii ies din vehicule, puţin speriaţi. Câţiva “Gură cască” stau adunaţi în jurul locului unde s-a produs accidentul. Le privesc feţele şi mă minunez de mimica variată ce poate fi realizată de muşchii chipului sau muşchii mimicii, mai exact. Gândul îmi fuge rapid la Leonardo da Vinci, care a împărţit şi măsurat cu minuţiozitate corpul uman. Oare cum ar descrie aceste fete? Ce o fi însemnat în viziunea lui: frumos, mirat, trist, taciturn, speriat, atroce?
Şoferii implicaţi în accident sunt răvăşiţi. Îşi plimbă la unison mâna prin par, şi îşi mângâie simultan barba. Parcă ar fi roboţi care execută comenzi bine înscrise într-un program.
Poliţistii ajunşi la faţa locului – într-un final – fac fotografii şi notează diferite explicaţii în carneţele viu colorate. Le-ar fi fost de folos nişte papirusuri, mă gândesc, amuzându-mă copios.
Mulţimea se dispersează încet-încet. Situaţia revine la normal, maşinile avariate sunt scoase pe marginea drumului, circulaţia se reia, poveştile celor doi şoferi curg şi iată aşa, se face artă şi literatură.
Privesc încă o dată maşinile cu formă de evantai, parcă îmi doresc să le întipăresc în memorie pentru a le reproduce cu dalta şi ciocanul într-o miniatură caricaturală.
Sună telefonul şi mă îndepărtez de loc, de maşini, de oameni… revin la lumea mea, visătoare şi totuşi atât de reală!
După o zi istovitoare, păşesc agale pe drumul ce mă poartă spre dulcea şi prietenoasa casă. Travesez paăculeţul, îndreptându-mă spre staţia de autobuz. Cu ideile învălmăşite în cap, cu sufletul trist că nu am timp să meşteresc cât aş vrea, cu gândurile la dragostea pierdută de curând, aud, ca prin vis, un zgomot foarte puternic, dar care mi s-a părut venind de departe. Mă opresc, întorc privirea şi observ cauza: un accident între două autovehicule. Matizul roşu are capota facută evantai, ca şi cum, un mare artist meşteşugar ar fi pliat foiţa de tablă cu mare migală. Dacia Nova are spatele destul de afectat. Zâmbesc privind efectul produs. Parcă ar fi dăltuită cu atenţie şi dragoste de mine. Chiar azi am meşteşugit la două maşini de epocă în miniatură.
Fumul motoarelor se înalţă spre cer, unduindu-se mai ceva ca duhul ce ieşea din Lampa lui Aladin.
Circulaţia este oprită, şoferii ies din vehicule, puţin speriaţi. Câţiva “Gură cască” stau adunaţi în jurul locului unde s-a produs accidentul. Le privesc feţele şi mă minunez de mimica variată ce poate fi realizată de muşchii chipului sau muşchii mimicii, mai exact. Gândul îmi fuge rapid la Leonardo da Vinci, care a împărţit şi măsurat cu minuţiozitate corpul uman. Oare cum ar descrie aceste fete? Ce o fi însemnat în viziunea lui: frumos, mirat, trist, taciturn, speriat, atroce?
Şoferii implicaţi în accident sunt răvăşiţi. Îşi plimbă la unison mâna prin par, şi îşi mângâie simultan barba. Parcă ar fi roboţi care execută comenzi bine înscrise într-un program.
Poliţistii ajunşi la faţa locului – într-un final – fac fotografii şi notează diferite explicaţii în carneţele viu colorate. Le-ar fi fost de folos nişte papirusuri, mă gândesc, amuzându-mă copios.
Mulţimea se dispersează încet-încet. Situaţia revine la normal, maşinile avariate sunt scoase pe marginea drumului, circulaţia se reia, poveştile celor doi şoferi curg şi iată aşa, se face artă şi literatură.
Privesc încă o dată maşinile cu formă de evantai, parcă îmi doresc să le întipăresc în memorie pentru a le reproduce cu dalta şi ciocanul într-o miniatură caricaturală.
Sună telefonul şi mă îndepărtez de loc, de maşini, de oameni… revin la lumea mea, visătoare şi totuşi atât de reală!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu