Povestea Sânzianei - Cap. II

Zi după zi, cursurile îmi răpesc timp, energie. Este o facultate solicitantă. Cursuri numeroase, laboratoare lungi, de câte 4 ore. Sunt invidioasă pe colegele care locuiesc cu părinţii. Le e aşa comod. Masă caldă când ajung acasă, haine mereu mirosind a balsam, liniştea camerei. Da, ştiu că ele gândesc exact invers: că suntem libere, independente, cunoaştem mai multă lume. Dar, e tare obositor să înveţi în aceste condiţii. Să te chinui la bibliotecă în timp ce ele stau acasă, în pat, calme şi citesc de plăcere.
-Bună Sânziana! Ce faci? Ai reuşit să înveţi pentru laboratorul de morfologia plantelor?
-Da, Anda, am învăţat, răspunse zâmbind. Nu-mi plac plantele. De abia aştept să treacă primii doi ani şi să fac specializarea pe care mi-o doresc. Să învăţ lucruri de ultimă oră, biologie celulară şi genetică. Nu vreau să mă consideri o fiţoasă, dar botanica şi zoologia mi se par materii de cultură generală. Nu s-a descoperit mare lucru în aceste domenii, în ultima perioadă. Nu s-a modificat nimic. Nici măcar taxonomia lor.
-Ai mare dreptate! Şi eu tot asta îmi doresc să fac.Deci, se pare că vom colege până în ultima zi de facultate.
Sânziana arată proaspătă, odihnită şi liniştită. Ceva în ochii ei spune că e tristă, are o nemulţumire. Ochii sunt mari, luminoşi, dar opriţi undeva, la o trăire intensă. E atâta dor şi iubire în privirea ei. Nu ai cum să nu o priveşti. Emană blândeţe, bunătate, speranţă. Este o femeie preţioasă.
-De ce mă priveşti aşa? întreabă, încruntându-se puţin, Sânziana.
-Măi Sânziana, iartă-mă, dar cred că ai o mulţime de admiratori. Atragi atenţia prin simplitatea ta, prin fineţe şi bun gust.Aş vrea să fiu aşa natural şi distinsă ca tine. Ai o nobleţe aparte. Dacă nu aş ştii câte ceva despre tine, aş crede că eşti de viţă nobilă.
-Ha ha ha. Anda, mă faci să râd. Cred că vei fi uimită să aflii că, atrag numai persoane nepotrivite. Tocmai pentru că acord atenţie tuturor, nu fac o selecţie dură a oamenilor din viaţa mea. Consider că pot fi prietenă cu toată lumea, că pot ajuta pe toată lumea. Sunt o fraieră. Dăruiesc timp şi energie unor oameni care, după ce se văd cu sacii în căruţă, nu mai dau doi bani pe mine. Şi, cu toate astea, nu mă învăţ minte. Şi ca să-ţi răspund la întrebare, nu am mulţi admiratori. Sunt personae care mă plac aşa, pentru cum arăt, pentru că sunt bună – nu ştiu ce înseamnă bună pentru fiecare – dar nu per ansamblu. Adevărul e că, nu sunt o frumuseţe. Îmi ştiu foarte bine calităţile şi defectele. Cunosc pe propria-mi piele ce importantă este atracţia fizică. Trebuia să fi studiat psihologia. Sunt fascinată de oameni, de expresia feţelor, de gestică. Anda, îmi doresc să-mi găsesc drumul în viaţă, să ştiu foarte bine ce vreau, să fiu sigură pe mine şi pe aptitudinile mele, apoi să mă implic într-o relaţie.
-Eu vreau să mă mărit. Cât mai repede. Bine, să termin facultatea. Nu sunt făcută pentru carieră. Nu am cine ştie ce aptitudini. Să am acolo o diplomă, să găsesc o slujbă în domeniu şi să-mi construiesc o familie. Cam ăsta e traseul meu în viaţă. Banal, nu? comentă Anda.
-Poate e banal, dar e sănătos, sigur, firesc. E minunat să ştii ce îţi doreşti de la viaţă.
Sânziana o luă pe după umeri pe Anda, o strânse puternic, şoptindu-i:
-Eşti o femeie puternică! Hai să mergem la laborator. Să desenăm frunze secţionate, alge şi ce-om mai avea pe acolo azi!
-Mulţumesc, Sânziana. Hahaha… da, artistă nu mă ştiam, dar mă descopăr pas cu pas.
-Sau mai bine laborator după laborator. La anatomie, am rugat-o pe sora mea să-mi facă desenele. Sunt antitalent, preciză cu seriozitate, pe un ton dur, Sânziana. Vocea ei transmite părerea de rău că nu poate face şi asta, desenele. Este o perfecţionistă.
Cele două prietene se pierd pe aleea Grădinii Botanice. Vocile lor răsună în aer. Au un parfum tineresc, ce emană poftă de viaţă şi speranţă, candoare, energie şi frumos.