Amicul care s-a apucat de scris, a reuşit să adune o pagină de cuvinte.
- Să înceci să îţi creezi propriul stil, i-am zis.
- Da... cu toate că e greu. Am încercat să scriu în stilul insuportabil al lui Marquez.
Bine, mie îmi plac povestirile lui... şi "Dragostea în vremea holerei" şi "Un veac de singurătate" la nebunie. Dar gusturile nu se discută.
- Tu ce mai scrii?
- Am început o carte despre bărbaţii priviţi prin ochii mei. Am început cu tata... e vorba despre bărbaţi în general... rude, prieteni, şefi, iubiţi. Nu voi da nume.
- Să nu scrii şi despre mine căci vei strica totul.
- E vorba despre bărbaţi buni şi bărbaţi răi.
- Aaa.. şi eu la ce categorie intru?
- La răi normal..
Domnul amic, este un laş. Anul trecut îl rugasem să meargă în calitate de prieten şi ajutor pentru ţinutul lumânării, la botezul finuţului meu. Era sâmbătă, orele 16, şi el îşi închisese telefonul, plus că nu îmi dăduse răspuns. Mă sună la 18, şi aduce teorii fel de fel... din care reieşea că nu poate să vină cu mine a doua zi.
L-am iertat... Am acceptat chiar să mă sune şi să îmi pierd timp preţios cu plângeri ale singurătăţii sale apăsătoare (dar nici nu vrea altceva... pe cuvânt de mai înţeleg ceva) sau ale lăudăroşeniei accentuate... călătorii peste mări şi ţări.
*
De dimineaţă, eram la florărie să fac o coroană pentru naşa, mă sună vecinul (care a acceptat pe suta de metri să mă însoţescă la botez) să se vaiete că ieri a avut o depresie urâtă, iar zi era pe stadion să îşi verse oful în sport. Bravo. Minunat. (nu spun eu degeaba că pot face liniştită psihologie).
*
Făcând lista pentru cartea despre bărbaţi, mi-am amintit de domnul intelectual, căruia i-am plătit tacâmul la o nuntă la care m-a însoţit din plăcere (mă descurcam şi singură, dar se învârtea prin viaţa mea la acel moment; reuşisem să-l recuperez dintr-o relaţie marcantă), plus taxiul până acasă, plus bilete la teatru de câteva ori... şi drept răsplată, mi-a oferit o dispariţie ruşinoasă, care m-a ajutat să mă refugiez în scris, să mă ocup de un nou hobby.
*
Dragii mei domni,
Nu înţeleg de ce sunteţi atât de plângăcioşi, fricoşi... nu e nevoie decât de un gram de curaj pentru a risca. Şi eu am riscat angajându-mă în alte domenii decât educaţie, am riscat aventurându-mă (cu genunchii tremurând şi sufletul cât un purice) într-o relaţie, într-o călătorie... etc.
Unde vă e curajul? Slavă Domnului că nu mai sunt războaie. Nu v-aş vedea bine.
Nu vă cere nimeni performanţe intelectuale, cultural-artistice, sexuale, sportive...
Treziţi-vă stimabililor din amorţire. Fiţi bărbaţi. Nu ca Zoe (asta sunt eu)... voi fiţi bărbaţi adevăraţi....
