Cărarea din povești
Ea și-a croit cărare prin povești
presărând în urmă nestemate...
Erau vremuri tulburi și timpul lumii părea să curgă invers.
Se topeau drumurile,
cultura universală începea să semene cu o ciorbă,
sfinții nu mai credeau în Dumnezeu
și fantomele deveniseră materialiste,
știința își croia drum printre astre cu elan mistic,
bătrânii le uitaseră pe toate,
tinerii deveniseră nefrești, iar ea,
ea și-a croit cărare prin povești...
Presărând în urmă nestemate,
privind înainte tot timpul, cu cristalinul
fulgerat de frunze și de fluturi,
râzând de zmei și smerindu-se în fața pruncilor,
privind înainte tot timpul, până la marginea lui.
În urma ei, cărarea alerga spre lumea destrămată.
Acolo începuseră războaiele și intrigile politice,
clădirile orașelor deveniseră uriașe fabrici de bani
duduind ca vechile furnale.
Oamenii începuseră din nou să moară împușcați,
sărăciți, școlile se transformaseră în ținte
și peste tot se desfășura o interminabilă
campanie electorală.
Pe pământ se continua să se moară nefiresc:
de foame, de silă, de prostie, de boală, dar nu de iubire.
Prosperau casele de amanet și băncile,
dentiștii, ginecologii și notarii.
Din tragice sisteme și din motive varii
se congela culoarea în sticle de alcool,
se arunca pe stradă cu vise carbonizate,
se dorea altceva,
se trăia rânjit, se trăia...
-Ce mai mănânci? te întrebau,
Ce mai citești?
Mai simți?
Mai ești?
Se distilau amintirile târzii, brutalizate,
se stafideau umbrele toate,
se schimba și noaptea în și mai multă noapte,
dar ea-și croise drum printre povești.
Presărând în urmă nestemate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu