Întrebări...

Pornesc spre inspectorat și am ochii în lacrimi... mă simt neîmplinită. Mulți îmi spun că fac atâtea lucruri frumoase, că bucur atâția copii... și cum să fiu tristă? 

Da... este adevărat... fac ceea ce îmi place... educ copii... scriu povești... fac ateliere pentru copii... toate acestea pentru a aduce bucurie și frumos și încredere în sufletele copiilor... însă, ajunsă acasă descopăr că nu am nimic... mama are poveștile ei și prietenele sale... sora are bucuriile și minunile din viața sa... dar eu? Eu ce am?! Diplome... cărți... zâmbetele elevilor și ale copiilor de la ateliere în memorie și atât...

Îmi doresc să mi se spună mamă...

Îmi doresc să mă trezesc dimineața pentru a pregăti micul dejun omului care mi-a dăruit un copil, care m-a făcut FEMEIE și celui mic care are nevoie de hrană pentru a crește. 

Îmi doresc să muncesc știind că am pentru cine... eu nu voi împărăți lumea și nu voi lua cu mine nimic în mormânt!

Mă întreb de ce e atât de greu să mi se spună... „Hai să locuim împreună, să avem o familie frumoasă, bazată pe credință, dragoste și respect!” ?

Mi s-a spus că îmi doresc prea mult să fiu apreciată... ciudat, dar nu îmi doresc asta... vreau numai un zâmbet, o îmbrățișare de la cei dragi în semn că au primit cu drag ceea ce le ofer. E atât de dureros să vezi că dăruiești ceva cu bucurie, poate luat cu sacrificii.. și ți se spune: „ Aaa... nu trebuia... eu nu merit... nu sunt așa bună cum mă vezi tu!”

Doare... eu am învățat să primesc zâmbind și mulțumind pentru tot, ca și cum le-aș primi de la Dumnezeu. Dacă acel om s-a gândit la mine, înseamnă că îi face plăcere. Astăzi am înțeles cât am fost de rea... refuzând darurile vieții... crezând - ca o proastă - că acea persoană urmărește să mă mituiască... să aibă beneficii de pe urma mea... și am plâns... poate voi fi iertată... poate nu... dar mi-am promis că voi aprecia orice dar... oricât de mic... o floare colorată ce îmi va bucura diminețile în grădină... un săpun care îmi va mângâia pielea la duș.. o carte.... un calendar de perete... o broșă... o agrafă... un ac.. orice... și voi mulțumi din tot sufletul, cu zâmbetul pe chip...

Și ... chiar sunt apreciată... cel puțin de elevi sunt sigur... 

Azi... mergând cu privirea în pământ.. cu sufletul greu... și lacrimi strălucitoare în piviri... o fetiță se așează în fața mea și nu mă lasă a trece până nu am ridicat ochii... Era o fostă elevă de-acum trei ani... 

Dacă nu mă aprecia, se oprea să mă salute și să mă îmbrățișeze??? Sunt sigură că NU! 

Am descoperit că, am devenit răi... chiar și între colegi se pun piedici și se caută bârfe pentru a te ponegri și a nu te lăsa să îți demonstrezi capacitatea... judecându-te după o notă... după o diplomă... sau numele unei universități... 

Am descoperit că mai există și oameni buni... care mă susțin.. deși pe unii i-am jignit și i-am rănit puternic, în necredința mea că există și prietenii fără interes, oameni care își lasă familia pentru a te ajuta, răsfăța pe tine... o simplă prietenă, dar în care ei văd frumosul, bunul, umanul...

Sper ca într-o bună zi să mă revanșez... nu știu cum... nu știu dacă voi mai trăi atâtea zile... dar mă simt fără suflet... fără minte... 

Uneori nu mă recunoscut... nu știu de ce mă las doborâtă și târâtă în depresie... nu știu de ce am evadat din lumea mea.. nu știu ce se întâmplă cu mine... nu știu dacă voi avea parte de vreo schimbare în bine prea curând...