M-am ratacit in singuratatea-mi. Ma invart intr-o lume egoista, care incearca sa isi acopere sufletul ei si atat. Nu-mi poate darui si mie un petec de alinare.
Ma refugiez in povesti... o perioada... si apoi voi stinge lumina.
Definitiv. Intr-o forma sau alta.
Am obosit sa car singura atata iubire... grija sa fie bine pentru toti.... planuri si sperante.
Mai este putin si voi pune punct. Cui? Vietii...
16 comentarii:
Sper ca e o gluma, Claudia...
Viata nu e usoara, dar nu inseamna ca trebuie sa cedezi cand nu iti iese asa cum vrei. Nu e nici presarata cu lapte si miere, dar greutatile, suferinta in general, ne face sa ne cunoastem mai bine, sa invatam sa acceptam ceea ce nu putem schimba.
Suntem ceea ce gandim...fii pozitiva, soarele va aparea si pe strada ta. Poate ca nu va straluci asa cum tu te astepti sau poate lumina va veni de la stele...
Sa fii bine, suflet cald!
@ April:
Incerc sa aduc bucurie si parca mai mult ma afund. sau poate daruind raman goala... si ma resimt?
Ma simt abandonata si ratacita in lumea aceasta mare. Nu imi vad rostul... M-am plcitisit sa traiesc asa... singura (desi exista oameni prin preajma mea).
Imbratisari!
Pentru motivul asta ti-am facut cadou notebook-ul, pentru ca erai dezamagita, aveau vise sa scri, plus punctul final. Daca tu nu te poti ajuta, sa sti ca nimeni altcineva nu te va putea ajuta. Nu cred ca este vorba de egoism. Oricum lumea este cu fundul in sus. Important este sa gaseti un punct de referinta in lumea asta.
Sunt atatia oameni singuri care se dedica anumitor lucruri si sunt fericiti. Depinde doar cum ne definim fericirea.
Aşa frumoasă nici nu poţi să crezi
că-aşa minune încă mai există
e-o dulce rază străbătând amiezi
ce-nveseleşte-o zi cumplit de tristă
... aşa senină parc-a-mprumutat
albastrul cerului bogat în pace
e-un înger blând pe-un drum imaculat
ce-mparte zâmbet după cum îi place
aşa copilă nici un anotimp
n-ar îndrăzni să-şi lase vreo amprentă
şi ea păşeşte falnic peste timp
prezentă-n toate şi-uneori absentă
aşa miloasă-aproape s-ar jertfi
pe sine pentru orice om ce plânge
pe porumbei îi socoteşte fii
iar în copacii ea vede fraţi de sânge
aşa de fină pasul ei suav
de-abia se-aude colindind cărarea
pământu-ntreg suspin-aşa grozav
când ea culcată-şi cugetă visarea
aşa plăcută-i greu să n-o iubeşti
dar grijuliu apare-aşa fragilă
e-nvăluită-n taine îngereşti
puţin femeie, dar mai mult copilă
aşa e ea şi nu găsesc cuvânt
să-mpărtăşesc a ei minunăţie
ce nu găsesc niciunde pe pământ
aşa e ea şi poate nici nu ştie...
Esti ”ratacita”, ”abandonata”? Ti-a pierit si ultima bruma de optimism, de speranta? Nu se poate! Aveai o postare acum cateva zile in care povesteai despre elevii tai, despre aprecierile lor. Singura? Nimeni nu este singur, decat daca vrea. Esti tanara, frumoasa, desteapta! Trebuie sa fii optimista. Totul pleaca din noi, din mintea noastra. Gandeste pozitiv si o sa vezi ca totul arata altfel. Fruntea sus! Are dreptate April, va iesi soarele si pe strada ta.
@ Reve Blanc:
ITI MULTUMESC, COPILA! CU LACRIMI IN OCHI ITI MULTUMESC PENTRU INCURAJARE.
MI-E GREU... SIMT CA TOTUL ESTE IN ZADAR...
CAND REZOLV PENTRU ALTII MI S EPARE USOR... INSA, PENTRU MINE SIMT CA NU MAI AM DE CE. :)
IMBRATISARI!
@ SIMONA:
MII DE MULTUMIRI SI IMBRATISARI. AM IMPRESIA CA NU AM DE CE SA TRAIESC. MUNCESC... SUNT IMPLINITA... DAR ACASA, E GOL... MA SIMT NEIMPLINITA.... AM OBOSIT SA FIU PANSAMENT... MA SIMT EPUIZATA... :)
Se intampla, Clau, nu dispera. Stiu ca poti gasi bucurie te miri unde.
Iti trimit si eu un gand de incurajare, cu toata admiratia mea pentru tot ce faci si ce simti. Sunt pe lumea asta oameni mult mai fericiti decat tine, oameni care se intereseaza doar de ei insisi. Dar noi stim ca nu asta e important pana la urma. Noi stim ca in suflet iti ramane ceea ce daruiesti.
Stii, Claudia, cateodata cred ca ai senzatia ca tot ce simti va ramane ingropat pentru totdeauna in sufletul tau. Ca nimeni nu va ajunge vreodata sa te cunoasca cu adevarat.
E trist, dar daca... candva... Oricum, nu vorbesc doar pentru mine, suntem multi aici care te citim cu sufletul, care ne gandim la tine deseori in timpul zilei, care plangem si radem cu tine.
Claudia! Primeste aceasta imbratisare de la mine si lasa ganduril bune sa-ti lumineze fata.
@ anonim:
Multumesc pentru notebook. Nu ai idee cat scriu.... si cat ma rog si iti Multumesc pentru notebook, pentru stilou... pentru incurajari.
daruiesc... scriu... citesc... iubesc (elevii, meseria, lectura, natura)... insa... am momente in care imi doresc sa am familia mea... sa daruiesc copiilor mei povestile... zambetele... imbratisarile.... etc.
E greu de explicat.... :) E o stare.... :)
@ Vasile Andreica:
Nu disper... am obosit numai... destul de rau... :)
@ Anonim:
Multumesc pentru incurajare... pentru imbratisare... :) pentru lectura... pentru comentariu... :)
Am citit acest blog taman după ce am citit şi comentat blogul de mai sus, cu ceea ce aţi făcut la Pasărea. Evident că am citit şi comentariile. Sunt oameni care te apreciază Claudia,sunt oameni care te citesc şi te ascultă. Sunt convins că mulţi nu comentează, dar trec şi citesc. Nu mai vorbesc de cei din familia ta, de elevii tăi, chiar dacă nu-s perfecţi toţi.
Nu zic mai mult, ci doar îţi mulţumesc pentru mailurule frumoase, pentru postări şi pentru răbdarea ta.
Ba mai zic ceva, curaj să ai, mai multă speranţă şi putere pentru a-i înţelege pe toţi cei din jur cu bucuriile, necazurile, neîmplinirile şi dorinţele lor.
Zi binecuvântată să ai!
@ Pr. Victor:
Multumesc de incurajare...
Cred ca tocmai acest aspect m-a epuizat: daruire maxima si neprimand ma simt sfasiata...
E greu cand esti cautat numai la nevoie. Uneori nu te poti bucura ca de fapt esti util... Sunt si eu tot Om, si am nevoie de iubire si de apreciere. :) Le rezolv eu cumva.
Numai cine nu trece prin asta...nu poate înțelege,doar judecă. Știu cum e,draga mea!
Te imbrățișez cu drag!
L/Automne
@ L'Automne:
Mii de multumiri.
Imbratisari cu mare, mare drag. :)
Trimiteți un comentariu