As vrea sa vizionam "Baiatul din ultima banca" la TNB.
Cine doreste sa mearga?
http://www.tnb.ro/index.php?page=spectacol&idspec=421
Un profesor de liceu corectează lucrările pe care le-a dat elevilor săi, lucrări cu titlul „Cum mi-am petrecut ultimul weekend".
Fiecare lucrare i se pare mai proastă decât precedenta. Până îi cade în
mână lucrarea băiatului cel tăcut, care stă în ultima bancă. Profesorul
o citeşte de câteva ori, ca să fie sigur că nu-l înşală ochii. Pornind
de la această compunere surprinzătoare, între adult şi tânăr se creează o
legătură deopotrivă profundă şi primejdioasă. Periculoasă pentru ei şi
pentru cei din jurul lor.
Băiatul din ultima bancă este
o piesă despre maeştri şi discipoli; despre părinţi şi copii; despre
oameni care au văzut prea mult şi oameni care învaţă să privească. O
piesă despre plăcerea de a te amesteca în vieţile altora şi despre
riscul de a confunda viaţa cu literatura. O piesă despre cei ce aleg
ultima bancă: aceea de unde se văd toate celelalte. Juan Mayorga
Cronici
„Băiatul din ultima bancă",
spectacolul regizat de Theodor Cristian Popescu la Teatrul Naţional din
Bucureşti, e un thriller intelectual care foloseşte literatura ca pe un
trăgaci. (...) Interesantă distribuirea lui Rareş Florin Stoica în
rolul lui Claudio. Actorul este convingător în rolul puştiului idealist,
talentat şi un pic efeminat de lipsa experienţei sexuale. Mihai Călin
e, în sfârşit, distribuit într-un rol care i se potriveşte şi face fin
reglajul de comportament al personajului său, un profesor plictisit de
meserie, care redescoperă pasiunea de a fi un „maestru cu discipol.
(...)Ce i s-ar putea imputa spectacolului nu se rezumă la construcţie
(firul logic nu se rupe niciodată, povestea e bine spusă şi nici nu sunt
erori de distribuţie), ci la modul în care îi alunecă printre degete
unele momente tensionate sau cu mai mare încărcătură sexuală /
psihologică.
Dan Boicea, Adevărul - Teribilism literar
„Th.C. Popescu
creează o galerie de artă goală. Nu este expus nimic, dar stilul
cinematografic al autorului piesei îţi sugerează lesne obiectele. Deci,
regizorul a eliminat "ostentativ", după cum şi spune, ilustraţia în
spectacol, nu compune imagini teatrale. A fost un risc, pentru că nu e
uşor să pui în scenă piesele lui Mayorga. Acestea sunt fie literare, fie
cinematografice. Şi atunci regizorul a lăsat liberă imaginaţia
privitorului. A dat imbold pentru aşa ceva prin cuvânt şi prin actor.
Actorii joacă bine. Fiecare interpret îşi ştie locul, fiecare contribuie
la ceea ce invocă piesa: "Ne mai putem imagina?"; "Mai putem
înţelege?"; "Mai putem transmite ceva prin cuvinte?"."
Maria Sârbu, Jurnalul Naţional - Actorul şi cuvântul, stimuli ai imaginaţiei
„Spectacolul
realizat impecabil de Theodor Cristian Popescu se înscrie în seria
producţiilor şocante prin actualitatea lor, prin nivelul abordării şi
prin stilul absolut fascinant (...) Personajele interacţionează într-o
dinamică specială, o ştafetă palpitantă între imaginar şi real, un curs
liber pentru un public iniţiat.
În ceea ce priveşte
distribuţia, sunt remarcabili cei doi debutanţi, Rareş Florin Stoica şi
Andrei Chiran - o interpretare marcată în egală măsură de prospeţime şi
bună aşezare în propunere, o bună dozare - în abordarea personajelor -
între dorinţa de a şti şi contondenţa unei vârste care îşi revendică
eternitatea. Mihai Călin, în rolul profesorului de literatură se află în
faţa unei partituri care îl aşează definitiv (dacă definitivul înseamnă
ceva într-o artă efemeră) în rândul actorilor „capete de afiş" ai
Naţionalului bucureştean."
Răzvana Niţă, Port.ro - Literatură prin efracţie
„Theodor Cristian
Popescu, ştiind să aleagă piesele pe care le montează, a mizat pe un cal
câştigător, pe care l-a alergat totuşi, fără prea mare iscusinţă. El
rezolvă bine problema delicată a trecerilor din timpul real în cel
ficţional şi înapoi. Este ajutat şi de decorul simplu, dar funcţional,
al lui Ştefan Caragiu. (...) Fiind un spectacol despre elevi de liceu, a
fost nevoie de doi tineri interpreţi, proaspeţi absolvenţi. (...) Rareş
Florin Stoica, în rolul principal, este o revelaţie. Are o excelentă
stăpânire de sine şi un bun simţ al ritmului. Radiază energie şi farmec
chiar atunci când nu face mare lucru în scenă, prin vibraţia privirii şi
prin postura tensionată, deşi lipsită de rigiditate. Pune subtilităţile
textului în valoare, cu o voce plăcută şi nuanţată, iar limbajul său
corporal are supleţe şi eleganţă."
Adrian Mihalache, Revista Teatrul azi nr.3-4/2012, pag.171-173 - „Nota zero la purtare"
"(...) Cum textul are şi o structură de making off,
procedeu la modă, asistăm de fapt la punerea în paralel a realităţii şi
ficţiunii, trecând evident prin procesul de fabricaţie, de creaţie a
celei din urmă, respectiv a paginii scrise. (...) Regizorul Theodor
Cristian Popescu, înrudit prin viziune cu autorul spaniol, recunoaşte
că ceea ce l-a atras la piesă a fost acest joc al imaginaţiei,
provocator din punct de vedere teatral. Cu adevărat, structura de
puzzle a textului e de o dificultate maximă pentru regizor, obligat să
dea coerenţă şi limpezime spectacolului, ca şi pentru actori, care
trebuie să creeze personaje din apariţii secvenţiale. Piesa are mai
degrabă o structură cinematografică, de unde şi dificultatea
transpunerii scenice, prin care echipa a trecut onorabil. S-au detaşat
Rareş Florin Stoica, în rolul elevului Rafa, şi Mihai Călin, în cel al
profesorului Germán, care au şi cele mai grase partituri ."
Doina Papp, Revista 22 nr.114, Bucureştiul cultural - Privire din ultima bancă
| Băiatul din ultima bancă de Juan Mayorga |
|||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||
| Distribuţia: | |||||||||||||||||||||
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu