Sensibilitate şoptită de o frunză

Gânduri, şoapte, doruri, vise plăsmuite şi împlinite când nu te mai aştepţi şi rămâi surprins de minunea ce ţi s-a arătat. Îmi beau cafeau, amintindu-mi de zilele când îmi ghiceai că voi fi fericită şi voi deveni scriitoare cu un bogat palmares.

În drumul prăfuit de iubiri arse, o frunză galbenă, ce miroase a toamnă s-a prins de piciorul meu şi a mers în ritmul meu. La un moment dat, simţându-mi tristeţea, a prins grai, spunând:  “Nu fi tristă. Doar ştii foarte bine, viaţa este un ciclu. Crezi că eu nu sunt tristă că plec de aici? Dar aşa e orânduită viaţa: cu bune şi cu rele, frumos şi urât, nou şi vechi, suişuri şi coborâşuri. După rău, vine şi bine! Zâmbeşte… ai un zâmbet plăcut. Oamenilor le face bine să vadă chipuri zâmbitoare. Să priveşti viaţa din toate unghiurile şi să înveţi din fiecare întâmplare. Viaţa e frumoasă, dar  trebuie să o simţi, să o trăieşti prin toţi porii, cu fiecare răsărit şi fiecare apus. Şi nu uita: priveşte suratele mele în primăvara ce va să vie! Ai grijă de ele… mângâie-le uşor când îţi ating părul… sunt atât de fericite când faci asta. La revedere, fată dragă!”

Cu fiecare pas pe care-l făceam, auzeam muzica. Frunzele purtau în adâncul lor note muzicale, iar adierea vântului le dădea viaţă, le armoniza creînd melodii de toată frumuseţea.

Dintr-o dată, norii angrenaţi de adieri puternice într-o herghelie s-au rupt şi a început potopul. Am fost luată de vânt şi adăpostită la umbra celui mai destoinic arbore în lupta cu timpul şi cu vremurile. Picăturile de ploaie şiroiau pe chipul obosit, încât aveai impresia că sunt lacrimi de bucurie, de tristeţe sau doar lacrimi de diamant.