Maria a scris CONTINUAREA POVESTII

Povestea Evei
de Maria Matei

Linistea monotona a diminetii este sparta de taraitul insistent al telefonului.

Pasii obositi, plictisiti ai Evei se indreapta spre peretele galben al holului, unde sta atarnat telefonul.

-Da.

-Salutare. Biletul de avion se afla in posesia mea. Cum vrei sa ti-l trimit?

-E ok o intalnire la pranz, intr-un restaurant modest?

-Mai bine de atat nici nu-mi puteam imagina.

-La ora 13 in fata muzeului de istorie.

-Perfect. La 13 sa fie.

*

Eva era fascinata de scrisori. Uneori isi scria singura. Orice: amintiri vesele, triste, indemnuri, realizari. Degetele lungi tineau cu atata gratie stiloul primit de Craciun de la sotul ei.

- Pentru autografe, draga mea.

- Vaaai. Cata incredere poti avea intr-o femeie-copil!

- E, hai… stiu eu ce stiu, si o imbratisa patimas, sarutand-o. A… era sa uit.. Am o surpriza pentru tine.

- Inca una?

- Asta chiar merita atentia. Este o adevarata opera de arta.

Barbatul interesant, cu o voce placuta, nas putin acvilin, privire patrunzatoare, ii devenise sot Evei acum trei ani. La inceput, cand s-au cunoscut, erau ca soarecele si pisica. Ea isi dorea romantism, poezie, arta, declaratii de dragoste, iar el nimic.

Acum, simtise nevoia sa ii ofere femeii minunate din viata lui marturia dragostei ce i-o purta.

- Poftim, si-i inmana o cutie de catifea albastra.

- Sa vad, sa vad! Sunt atat de curioasa.

Capacul cutiei zbura pe canapea. Zece-cinsprezece scrisori, asteptau frumos oranduite, in plicuri albastre, sa fie lecturate.

-Nu pot sa cred! Ai facut tu asta?!

-Da… mi-am invins teama de penibil.

Eva se prinse de gatul lui si-l saruta.

-Acum, ma retrag sa le citesc. A… iti multumesc dragul meu. Un alt sarut prelung pecetlui buzele dornice ale sotului.

-Atunci, eu ies la o plimbare. Lectura placuta!

*

Soferul nu vazuse ca cineva se afla pe trecerea de pietoni. Lovitura a fost puternica. Barbatul care isi lasase sotia sa citeasca dovada dragostei purtate in fiecare fibra a miocardului, nu s-a mai intors acasa.

*

Eva isi lua cutia albastra. O aseza in bagaj. Lacrimile se incapatanau sa isi paraseasca matca. Maine va zbura spre noua ei viata. Un alt inceput… alte locuri… alti oameni….

In aeroport, aseza pe banda rulanta cutia de catifea albastra cuibarita printre lucrurile miniaturale din bagajul de mana. Zborul va fi unul lung, iar ragazul acesta, tintuita in scaunul avionului, va deveni un chin dupa numai cateva ore. Mii de ganduri, de emotii o strabateau in valuri, inabusind-o, alarmand-o, ca o frenezie imaginara, interioara, ascunse toate sub acea masca pe care o purta de cele cateva luni de la pierderea lui Albert, sotul ei.

Nimic nu o consolase pana acum si nimic nu-i putea reda zambetul. Pierduse tot, aproape tot; nici macar nu avusese taria sa se certe cu Dumnezeu; sa-I spuna cat de nedrept si de crud a fost ca tocmai acum cand avea in brate dovada iubirii lui, tocmai acum cand se putea desfata cu toate cuvintele pe care le-a asteptat cu infrigurare zi de zi in acesti trei ani minunati, sa le auda rostite, tocmai acum cand lacrimile ei de fericire ar fi putut uda cerneala neagra a zecilor de cuvinte, tocmai acum I-l rapise pe Albert.

Nu se mai intreba de ce, ci pur si simplu accepta aceasta nesfarsita intrebare ca o mantra interioara ce avea ritmul inimii ei. Asteptase primul “Te iubesc!” an dupa an si chiar si in marturisirile lor cele mai intime Albert insista sa-si dovedeasca iubirea si nu s-o rosteasca; spunea el ca nu e priceput la cuvinte si ca isi doreste ca ea sa simta iubirea lui. De fapt, la Albert totul se masura in palpabil: florile, micile pietre albe ca gheata – nestematele acelea pe care le-au zarit amandoi in vitrina pariziana a primei lor excursii ca cuplu, si chiar si masina ei sport, coupe, argintie pe care Albert refuzase cu desavarsire sa o imbrace in flori si panglici de matase asa cum ii sugerasera amicii lui; ii darui cheia automobilului pur si simplu, amabil, senin, detasat, “E a ta!” spuse el ascunzandu-i cheia in palma, imbratisand-o patern si tandru deodata, asa cum numai el stia sa o faca.

Da, stia! Albert stia atat de mult sa o faca sa se simta femeie si adora la ea cheful de joaca, veselia, continua mirare in fata a toti si a toate si mai ales adora sa o vada copilarind printre cartile ei, printre povesti si cuvinte, printre zecile de coli albe mototolite ce zaceau in juru-i uneori si adora s-o rasfete cu asternuturi de in alb, moi si delicate si ceai cald in serile cand era prea obosita pentru povestea de noapte buna. Atunci povestea o spunea el si Eva se cuibarea la pieptul lui ascultand cu ochii inchisi si cu un zambet senin aninat de colturile gurii ei roze. Sorbea ceaiul cald si isi umplea narile de parfumul lui, iar ochii mari, caprui, se umpleau de bucuria a ceea ce tocmai traia.

Casnicia lor era o minune, era o poveste coborata din Eden si simteau amandoi, fara sa isi marturiseasca aceasta vreodata, ca isi apartineau de secole intregi, isi vorbeau pur si simplu – cu mainile, cu ochii, cu mintea – si se iubeau cufundandu-se unul in inima celuilat ca intr-un taram stiut, cucerit candva pe cand romanii inca aduceau jertfe lui Venus.

*

Pana la New York mai era o escala de facut si portia de realitate pe care aceasta o aducea cu sine devenea si mai dureroasa. Se retrase intr-o cafeanea si spera din tot sufletul sa poata plange… Nu reusea si I se parea nedrept sa o faca, nedrept pentru ca Albert ar fi facut orice sa n-o vada suferind, inlacrimata ori deznadajduita.

Nu, nu putea plange, nu acum, nu cand stia ca in micul bagaj aflat acum la picioarele sale stau odihnite cuvintele lui scrise stangaci, cumva calculat, cu litere simetrice, rotunde, egale, nenumarate cupluri innegrite de mereu aceleasi cuvinte. Albert scrisese sa ajunga cat pentru o eternitate ca si cum ar fi vrut sa acopere nu doar viata aceasta ci si cele o mie de vieti impreuna trecute si probabil si cateva viitoare. Da, erau suflete pereche, simteau aceasta amandoi ori de cate ori isi cuprindeau palmele cu degetele rasfirate si ori de cate ori isi odineau obrajii alaturati pentru a-i mangaia cu genele matasoase si asta intotdeauna inainte ca ea sa inceapa sa rada vazand panica din privirea lui cand Albert simtea ca ar trebui sa rosteasca un “Te iubesc!”.

Albert era masiv, sobru cu toti cei din jurul lui, dar in caminul lor Albert era imbratisarea puternica si calina a vietii, era iubirea insasi, asadar cum ar putea sa se rosteasca pe sine?!

*

Eva zambea… asa decurgeau de saptamani intregi fanteziile ei imaginare, rememorand atingeri, sunete, gesturi, priviri, emotii. Viata ei de acum era toata doar amintiri. Se simtea impartita intre sentimente si ganduri uneori, pentru ca mai apoi sa redevina un tot unitar ca un taler al memoriilor lor comune. Se balansa mereu intre deznadejdea de o clipa – in care ar fi plans cat pentru toate Evele din lumea intreaga; ar fi jelit chircita, cu pumnii stransi, cu buzele-I rosii, infierbantate de nerostite si inabusite intrebari. Ar fi gemut si s-ar fi svarcolit, si-ar fi infipt degetele-I albe si firave in lemnul masiv mirosind a tamaie, daca nu ar fi stiut sa planga altfel decat ca un copil: suspinand si lansandu-se pe sine pentru a-I alina pe ceilalti.

Nu avu puterea sa-si strige durerea si cauta sa-I susutina pe toti din jur dintre cei care se prabuseau sub emotiile pierderii lui Albert. Simtea cumva ca tocmai el, Albert, o incurajeaza, ii insufla din taria si puterea lui pentru a rezista, ba chiar se simtea datoare sa se poarte asa cum ar fi facut-o Albert. Da, Albert ar fi avut grija de aceasta ori de cealalta, Albert nu ar fi intarziat din vreo anume pricina, nu si-ar fi pierdut cumpatul, Albert ar fi fost puternic si extrem de pedant vis-à-vis de detaliile unei ceremonii ca aceasta.

Eva nu se pierdu cu firea, Eva nu planse, Eva credea chiar de atunci - ca si in aceste momente – ca Albert traia déjà intr-o dimensiune noua, invizibila ei, dar accesibila. Albert era o forma-gand-emotie, o entitate prezenta, angelica. Nu putea rosti nimanui crezul acesta al ei, dar simtea ca iubirea lui e in intreaga-I fiinta, in mintea, sufletul, inima ei si ca nimic niciodata nu-I va putea desparti; nici macar moartea. Pentru ea moartea nu era un tabu, ci doar un gentleman in frac cu chip angelic care ar fi poftit-o intr-o masina de epoca, scuzandu-se pentru tigareta care fumega la nesfarsit, din coltul gurii, facand sa apara in rastimpuri, printre rotocoale de fum, o gropita in obrazul alb, inert, luminos. Desigur, pentru Albert sosise o alta Eva!

…Se surprinse de multe ori gandind astfel despre toate evenimentele trecute ori posibile si constientizase cat de mult insemna pentru ea Albert si cat de mult din Albert exista in ea, desi sotul ei fusese cel care ii oferise intotdeuna libertatea de a fi copil, dar mai ales bucuria de a fi femeie fara sa incerce sa o schimbe in vreun fel.

*

Debarcarea pe aeroportul JFK ii goni din minte toate umbrele intunecate ale spaimei si deznadejdii. Cauta din priviri, pe sub gene, cumva incercand sa inlature ameteala ce o cuprinsese si ghidandu-se - mai mult dupa instinctul acela pe care il descoperise intaia oara cu numai doi ani in urma - printre multimea compacta, framatanda si murmurand a urari de bun gasit, acoperite deodata de lumini puternice ce tronau - atmosfera asezata parca intr-un labirint format din multimea de oameni - din tavanul imens strajuit de arcade metalice, reci, impozante.

Tresari cand simti apropierea si caldura dulce, strecurata ca un fior, ii cuprinse trupul firav cand recunoscu chipul in miniatura a lui Albert, cu micul nasuc acvilin si genele matasoase, negre si intoarse ce adumbreau ochii migdalati ai lui Matthew.

*

Pe Matthew nu-l mai vazuse de opt sapatamani, sase zile si acest lung drum pana la N.Y. si in tot acest rastimp lungile convorbiri telefonice nu-I puteau acoperi suferinta de a ramane departe de fiul lor, fiul lui Albert al ei, pentru a se ocupa de toate cate mai erau necesare pentru a definitiva mutarea in U.S.A asa cum Albert planuia de ceva vreme.

Albert visa pentru ea o cariera de scriitoare full-time. O viata cu norma intreaga dedicata povestilor pentru copii, dar mai ales o viata dedicata povestilor lor de seara, in care Albert ii alinta pe ea, minunata lui Eva, si pe micul Matthew cu asternuturi albe de in si ceai cald, aromat, visand sa-si umple ochii de bucuria ce o va fi trait.

*

Matthew o imbratisa cu manutele-I calde, micute si sigure incurcandu-si degetele in suvitele castanii ale parului ei, razand cu pofta si inganand fraza cu fraza, tot ceea ce Eva se straduia sa rosteasca zambind printre lacrimi:

“Un elefant se legana pe o panza de paianjezi si fiindca ea nu se rupea a mai venit un elefant! Doi! Doi elefanti se leganau pe o panza de paianjeni si fiindca ea nu se rupea a mai venit un elefant! Trei!...”

Matthew radea cu tot trupul, cantecelul acesta minunat pe care Eva il despachetase dintr-o cutie magica de catifea albastra avea in el emotia intregului univers, toate rezonau in vocea Evei a impacare, a bucurie si acceptare…

Matthew radea cu tot trupul, iar trupul si mintea Evei plangeau, regasindu-se pentru intaia oara in aceeasi emotie, pentru ca Eva stia ca in acele versuri scrise in zeci de randuri, scrisoare dupa scrisoare, Albert asezase tot sufletul sau; tot ceea ce simtea pentru ea, pentru micutul lor Matthew, pentru dragostea, pasiunea, dorul, tacearea, pacea, dorinta, iubirea, chemarile nerostite, clipele de dragoste patimasa, gandurile si simtamintele-I toate. Albert le asezase acolo pentru ea, pentru Eva, femeia-copil din viata sa si pentru micul lui Matthew.