Privirea

Privirea o fixează, o arde, o sfredeleşte. Îi era dor de el, de această intensitate a ochilor. Irisul de culoarea albastrului marin, al cerului înainte de furtună, o face să se piardă în noianul de dorinţe de dor. Răspunsul ei, un zâmbet timid.
- Tu aici? Cum se face asta? se auzi vocea lui guturală, ştrangulată de emoţie .
- Întâmplarea, doar întâmplarea, şopti ea, apropiindu-se de linia ce desparte obrazul de ureche. Nu te nelinişti, n-am să-ţi fac probleme. Poţi să mă ignori.
- Îmi este dor de tine. Mă bucur că viaţa mi te-a scos din nou în cale.
- Ha ha ha, se aude râsul răsunător, deranjant, ironic al Liei. Ştiu cât de mult ţi-a păsat. Tot întreţinut de femeia carieristă, cu manichiură impecabilă?
- Din păcate da. Ştii că sunt un coate goale, un nimeni. E prea târziu să mă schimb acum.
- Da... nu am sfaturi pentru tine. Păcat de inteligenţa ta... păcat de sufletul tău... păcat de calităţile tale. Mă doare să te ştiu un ratat... sau un raton cum îţi plăcea să te numeşti.
Un oftat prelung şuieră în aerul încăperii ce se umplea de fumul ţigărilor cu arome diferite.
Ce viaţă boemă....
Câtă frustrare şi nemulţumire şi tristeţe se ascund în spatele acestor măşti.
Lia îi atinge uşor umărul, strânge din buze în semn că îi pare rău, dar ea îşi doreşte să "crească", şi păşeşte atentă printre scaune şi ajunge la el, bărbatul care ştie ce vrea, care îşi doreşte să evolueze.

*

- Eşti o femeie specială Lia! Fericit va fi bărbatul care va ştii să te preţuiască, să-ţi înţeleagă sensibilitatea şi să te oprească lângă el. Sunt un ratat, ai dreptate! Admir curajul că m-ai părăsit. Nu ţi-am răspuns la mesaje. Sunt un laş, un nemernic, un nimeni. Nu am nimic... absolut nimic al meu. Totul este luat cu împrumut.

Un monolog tardiv... fără sens. Când un om se pierde, adesea, rămâne pierdut.

Uneori o privire spune mai mult decât o mie de cuvinte.