am citit un articol pe blogul lui Dragos Bucurenci despre disparitia prietenilor din viata noastra... incet, fara niciun cuvant. m-a impresionat si am realizat ca aceeasi problema o am si eu. sunt o fire sociabila, in permanenta imi fac relatii, cunostinte - bine ca, in credulitatea mea ii cosider imediat prieteni. ma "uit" la mine - nu la fizic, caci aici nu m-am schimbat foarte mult, imi spunea colega mea din liceu chiar duminica seara - in interiorul meu, si constat cat am evoluat. oamenii de o anumita categorie sociala - adesea mai inalta decat a mea -, cartile lecturate, piesele de teatru vazute, iesirile in lume (si nu au fost atat de numeroase), cursurile de dezvoltare personala parcurse, toate m-au facut sa imi doresc mai mult, sa discut la un alt nivel, sa am langa mine oameni de la care pot invata permanent, care sa ma stimuleze sa caut, sa citesc, sa invat.
mi-am zis ca nu m-am schimbat, caci asa simt, deoarece am pastrat legatura - eu sunt veriga care "are" timp pentru mesaje, telefoane, mailuri - cu multi oameni. anul trecut, cand am plecat din institut, colegele imi cereau: "sa nu ne uiti!". acum, le trimit semne de viata, si nu gasesc timp sa raspunda. ma doare. uneori ma simt umilita. am si eu statutul meu, chiar daca meseria pe care o am este batjocorita de guvern, este prost platita, sunt mandra ca educ si formez oameni (viitori prim ministri, parlamentari si deputati). e greu, dar incerc sa iau oamenii asa cum sunt. stiu, ca atunci cand vor avea nevoie, ma vor cauta. se intampla cu o frecventa aproape constanta acest lucru. (asa descopar si eu ca am o orisice valoare). stiti cat doare sa trimiti mesaje si sa nu ti se raspunda? ah.. e ca si cum te-ai fi taiat pana la os, si pui sare gronjoasa!
acum, ma bucur de prietenul care are un ras molipsitor, un optimism debordant, talent scriitoricesc de mare nivel, ganduri de vacanta si o viata echilibrata.
mai am o prietena, poeta si ziarista, plina de viata, dar ritmul infernal, nebun, rebel in care lucreaza nu ne permite sa ne vedem macar o data pe luna. sau poate nu sunt eu atat de prietena?
posibil si asta!
am prieteni, pe care nu i-am vazut niciodata, dar imi sunt alaturi mereu, la fiecare hop din viata mea, ma incurajeaza si se roaga pentru a reusi. in aceste clipe, mi se umplu ochii de lacrimi si pielea mi se face "de gaina".
asa e facuta viata! "cu toate panzele sus" si tot inainte, alaturi de prieteni vechi si noi!
2 comentarii:
viata ne duce mereu pe diverse carari si in fata multor oameni. unii raman langa noi, pe altii ii lasi fara sa vrei poate in urma...e bine macar ca ai terminat intr-o nota optimista. cred ca ai prieteni mai multi decat crezi tu! capul sus si zambeste din suflet. are cine sa te sustina oricand!
Tudor, da asa este. Viata ne duce si ne intoarce in acelasi loc, dar adesea complet diferiti!
Stiu ca am prieteni, dar unoeri am nevoie de ei fizic langa mine!
Esti un om minunat si te rog sa ramai astfel, si multumesc ca ma incurajezi!
Trimiteți un comentariu