Picatura de ploaie

Fulgerele argintii spinteca cerul asemenea unor razboinici care, cu ale lor sabii lustruite si ascutite, despica un arbore gigant. Culorile norilor se modifica atat de repede, oferind un adevarat spectacol de culoare: bleu, alb, gri-cenusiu, gri intunecat. Sunetele metalice se aud rasunator, incat esti tentat sa iti pui mana la urechi, ba chiar ti-ai dori sa iti face dopuri cu degetele, sa iti protejezi timpanul.
Ca si cum o stropitoare sta deasupra capetelor noastre, incepe sa ploua. Picaturi mari de ploaie, ca niste lacrimi de crocodil suparat – curg si spala coroanele arborilor si stancile si dealurile si lovesc cu putere plantele. Firele de iarba se indoaie pana la pamant, parca facand matanii, cerandu-si iertare ca au indraznit sa tina capul semet in fata razelor de soare.
Ies in ploaie sa cant si sa fiu mangaiata, spalata de dor, de amintiri si de dureri. E o poaie dulce si calda, de vara. Miroase atat de frumos, a iasomie si capsuni, un amalgam de arome speciale, un buchet ales, unele nu le poti identifica.
Incep sa plang. Pieptul imi tresalta ca si cum inima nu ar mai avea loc, nu vrea sa mai stea acolo, intre cei doi plamani plini cu aer, dar si cu amintiri de fum si parfum barbatesc. Lacrimile sarate si dure, le simt ca un fir subtire de aluminiu care imi sapa santuri fine in pielea obrajilor sfrijiti de neiubire si nesomn.
Intind mainile in ploaie, cerand iertare pentru indrazneala de a cere iubire. Cata iubire sa mi se ofere? Si pentru ce? Ce sa fac cu ea? Cui sa o daruiesc. Parca nu ma mai satur. Sunt o nimfomana de iubire. Nu-mi mai ajunge frumosul, arta, copilaria si povestile pe care le pot scrie chiar eu.
O picatura de ploaie, in forma de inima, se opreste in palma mea rece – de parca sangele a parasit demult venele si arterele -, sare zglobie si imi cere se ma joc cu ea.
-Pot fi modelata in ce vrei tu. Indrazneste sa visezi, fii curajoasa!
O strang usor cu doua degete si se transforma intr-o capsuna coapta, parfumata si extrem de vie. Zambesc.
O mangai usor si se transforma intr-un peste auriu, cu solzi subtiri si flexibili, care imi face cu ochiul si imi spune;
-Nu fi trista, sufletul tau e obosit si are nevoie de liniste si somn, dar vei fi cea mai frumoasa printesa de la balul din Palatul de Clestar, dat in cinstea zile tale de nastere.
Imi sterg lacrimile usor, ating inotatoarea dorsala a pestelui si acesta se preschimba intr-un print, inalt, elegant, cu ochi albastri.
- Daca nu l-ai crezut pe valetul meu – acel peste-, ca esti o femeie frumoasa, am sa iti spun eu insumi asta. Nu ai idee de cand te caut, de cand te astept sa constientizezi cat esti de valoroasa, cat imi doresc sa-mi fii sotie si mama printilor mei.
Stau inmarmurita si-l privesc. Ce alura, ce voce, ce zambet, ce chip diafan! Imi inclin privirea in pamant si il ating usor pe umar. In palma mea se aseaza vioaie, picatura de ploaie, care sare si ma gadila.
- Lacrimile au fost curatate, de suratale mele picaturi de ploaie. Sufletul ti-a fost purificat si ti s-a prezentat viitorul luminos si norocos. Ingerii sunt cu tine, si au trambitat in tot regatul despre petrecerea la care vei fi invitat de onoare! Zambeste si ai grija de chipul tau.
Ploaia s-a oprit la fel de repede, precum a inceput. M-am regasit in mijlocul naturii, pe aleea unui parc frumos, cu palma dreapta intinsa…
Cat a fost vis si cat realitate, numai sufletul meu stie!