Uneori obosesc. Atat de rau incat nu pot vorbi. Atat de rau incat nimeni nu mai vrea sa stea in jurul meu. Eman oboseala prin toti porii.
Mi-e greu. Nu imi gasesc cuvintele. Stau si le caut. Degeba. E ca si cum as cauta acul in carul cu fan. Tac. Si tac. Dar scriu. Si citesc. Gasesc cuvinte. Si e mai bine. Nimeni nu rade de mine ca am folosit gresit cuvantul. Sau ca, am pus accentul gresit.
Ascult...imi amintesc cuvinte din scoala generala:"Ma cherie, Claudine!" Ce frumos...
Mi-e dor sa fiu copil...mi-e dor de profesori. Aveau incredere in mine. Imi spuneau ca pot. Am obosit, dar nu ma las.
De-as muri maine, sa stiu ca am facut tot ce-am putut pentru cei dragi. Sa le spun cat de mult ii apreciez...cat am invatat de la fiecare...cat a insemnat el si ea si ei si ele, in viata mea.
Unii, enorm. Altii nu am cuvinte sa exprim. Mi-as dori sa isi dea seama de asta cat sunt inca in viata. Mi-as dori sa simt asta. Poate si un "multumesc ca te-ai gandit la mine" e suficient. NU pot darui stele, nici implini vise...dar sunt acolo, langa oamenii dragi si ma rog pentru ei, si fac ce pot. O mangaiere, un sfat, o imbratisare...nu aveti habar cat valoreaza...decat in clipa in care nu le primiti.
Am obosit...
Dar renasc ca Pasarea Phoenix si voi fi din nou langa oamenii dragi..Stiu ca va fi bine si pentru mine intr-o zi.
Acum, am obosit si ma retrag. Putin. In lumea viselor si a sperantelor de mai bine.
Nu uitati: de multe ori, de cele mai multe ori, din putin se face mult. Bucurati-va de cat primiti. Apreciati...caci, nemultumitului i se ia darul.
Daca am gresit cu ceva, ma iertati va rog.
...Am obosit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu