În ultimele zile am trăit multe dezamăgiri de la oameni. Încerc să le iau ca atare,să nu mai empatizez cu ele, dar dor și sufletul îmi plânge.
Acum ceva timp, anul trecut una din colege a discutat la una din editurile unde eu scriu de ceva timp (dar povești, nu biologie) să lucreze un manual. Când am întrebat persoana responsabilă de acest proiect, mi-a răspuns că încă se gândesc la oamenii care vor forma echipele de lucru și că mă anunță. Apoi, colega mea (nu am fost colege decât vreo câteva săptămâni deoarece eu am intrat în concediu de creștere copii) mi-a afirmat că ea renunță, că un autor de manuale nu este plătit decât dacă iese câștigător la licitație. I-am propus să lucrăm împreună pentru o altă editură. M-a tot dus cu vorba că vin azi, că vine săptămâna viitoare să discutăm, să facem planul, să împărțim materia. De fiecare dată apărea câte ceva: ba un herpes, ba o plecare în zorile zilei, etc. Apoi, hoțește mi-a spus că ea lucrează singură la manual. Mi-a provocat o greață, o întristare și o părere de rău că am crezut în ea ca om de bună calitate. Nu regret! E mai bine așa. Dar sunt dezamăgită inclusiv de cea care răspunde de formarea echipei de lucru și are puterea de a decide.
Nu mă înțelegeți greșit. Nu sunt invidioasă! Cum am precizat lucrez și eu la un manual,plus un caiet de ecologie, plus povești, plus materiale pentru un site personal. Nu mă plâng de lipsa proiectelor. Din contră! Am nevoie de ajutor și de timp pentru a face tot ce îmi doresc! Dar ascunzișul acest de prost gust m-a dezamăgit, m-a rănit, m-a întristat și m-a determinat să fiu rezervată de aceste persoane.
Apoi, am oferit idei unei fete care și-a făcut propria revistă pentru copii. Unele idei originale, altele ușor influențate din materialele pe care le-am lucrat în colaborare cu alți oameni la auxiliare școlare. Când a apărut ultimul număr mi-a spus că una din ideile mele se regăsește în paginile revistei. Azi, am primit revista. Ideea exista acolo, dar era semnată de o altă doamnă. Când i-am scris, mi-a răspuns că doamna respectivă a concretizat ideea mea și era normal să o semneze. Ufff! Ce oameni! Îmi vine să renunț. Sincer! Mai ales că din septembrie încep și școala, voi fi obosită cu readaptarea, copiii, scrisul meu și proiectele mele personale.
Apoi, în altă ordine de idei, mă supără remarcile referitoare la mobila din casă și aranjarea obiectelor. Acum ceva timp am postat o poză cu băiețelul meu care se afla în picioare pe scaun. O prietenă de-a soțului, artistă, a comentat: „Mami, când văd scaunele ale mă gândesc la o restaurare”. Eu am înghițit, am răspuns că da, este mobila veche a soacrei și că momentan avem alte priorități (oricum va începe distrugerea de către gemeni - hahaha).
Sâmbătă seara îmi scrie o prietenă. Măcar a scris în privat. „Când văd perdelele alea așa lungi îmi vine să vin să ți le tai. Așa aveam și eu până acum câteva luni, dar le-am schimbat.” Bine! Gusturile nu se discută și nici nu te poți.... „ușura” în gustul omului.
Vom face renovări în curând. Momentan sunt atât de prinsă cu atât de multe, încât nu pot să plec la curte la mama cu gemenii și să eliberez apartamentul și nici nu am energia să alerg între cele două zone pentru a ajuta soțul la șmotru.
Dar fiecare și le știe pe ale lui, iar uneori simt o doză de răutate.
Zâmbete și bucurii tuturor!
