El şi Ea

Vivaldi.... "Sonata lunii".... mă stimulează să scriu o poveste.

"El o zăreşte. O place. Se aşează lângă ea. Este o şedinţă importantă pentru ei. Ea nu are chef. Zâmbeşste, dar este foarte obosită. Şi-a schimbat meseria. Este stresată. Nu ştie dacă a făcut alegerea corectă.

-Deschide agenda la ultima pagina şi scrie numărul tău de telefon.

Ea execută. "Poate vrea să mă întrebe ceva vreodată. Este începător."

El, îl notează pe al lui.

Ea zâmbeşte. N-are poftă de viaţă, de distracţie, de începuturi. Nici nu ştie dacă a încheiat ce avea de încheiat. Este pretenţioasă.

El insistă să meargă la un ceai. Ea acceptă, dar intervine ceva. Îl sună şi contramandează. El apreciază.

Peste două zile se întâlnesc. Merg la o cafenea, apoi într-un parc. El o sărută. Ea nu e de acord. Nu e pregătită şi se închide în ea. Mereu şi-a dorit un bărbat inteligent, cu simţ al umorului, îmbrăcat îngrijit, să miroasă fresh. A fost o visătoare.

Nu îi place că e aşa insistent.

Îi trimite un mesaj şi îi spune: "Nu ne potrivim."

El, se vede că e surprins şi se simte lezat, răspunde nervos, neavând răbdare să scrie un mesaj lung şi concret.

Ea, încearcă să-l facă să înţeleagă că e mai bine acum, decât mai târziu.

Trei zile de tăcere. Ea, crede că a scăpat. O prietenă îi spune că povestea nu s-a terminat. Ea râde nervos.

Într-o zi de luni - ea urăşte zilele de luni - o sună el.

-Să ştii că eu nu renunţ la tine. Îmi eşti dragă.

-Nu ne potrivim, spune ea. Nici măcar ca stil vestimentar, ca pasiuni, nu are rost.

-Mă voi schimba de dragul tău. Se poate şi îmi doresc.

Off...

Ea nu mai suportă privirile lui. Bine că nu se întâlnesc zilnic.

"Oare ce va fi? Oare va fi bine? Oare va înţelege?" Ei niciodată nu i-au plăcut oamenii insistenţi la maxim.

Vă voi ţin la curent cu povestea dintre el şi ea.

Ar fi hilar şi anormal să fie ceva frumos!

Film despre Epoca de Aur

Amintiri din copilărie. Reuniune de clasă. Bucurie şi emoţii.

Vorbesc cu un coleg de şcoală generală. Primesc informaţii despre filmul lui Cristian Mungiu, "Amintiri din Epoca de Aur". Mă amuz.

Îmi amintesc emoţia de a fi făcută pionier, poeziile învăţate, munca depusă de părinţi pentru a mă da de 7 ani la şcoală. Îmi amintesc borcanele cu iaurt, cornurile de la centrul de pâine, cozile pentru raţie şi lapte dimineaţa.

Zilele trecute, am cumpărat Mentosane. Le ador. Sunt comuniste. Am zâmbit. Ele au supravieţuit. Şi sunt la fel. Şi sunt atât de bune!

Dacă ar apărea şi bombonelele CIP aş fi foarte bucuroasă! Vi le amintiţi? Micuţe, colorate şi extrem de jucăuşe!

Uniforme şi disciplină. Chin şi atunci, chin mai mare acum.

Dar, c'est la vie!

Viaţa

Viaţa. Ce este viaţa? Viaţa se simte, se trăieşte.

Ce e mai important în viaţă? Să aduni averi sau să te bucuri de nori, de soare, de o călătorie, o carte, o limonadă şi culesul unui fruct?

Dacă aş muri mâine, aş fi 65% mulţumită. Aş fi vrut doar să fi fost soţie şi mamă... dar în rest, am avut o viaţă interesantă. Cu bune şi cu rele, cu adrenalină, cu vacanţe frumoase - dar puţine.

Am prieteni minunaţi, pe care îi înţeleg că nu mai au timp pentru mine decât atunci când au nevoie de mine... un sfat, un zâmbet, încurajări... Asta e. Sunt ai mei cu bune şi cu rele.

Am făcut tot ce mi-am dorit în viaţă. Am fost profă, am scris poveşti pentru copii, am şofat - poate voi reuşi să-mi iau şi carnetul - am cunoscut mulţi oameni. Niciodată n-am crezut că voi fi aşa sociabilă. În liceu eram o mutulică. Dar, directorul de la prima şcoală unde am predat, profesor de română şi scriitor, mi-a spus să am încredere în mine, căci pot mai mult. De atunci, viaţa mea s-a schimbat. Şi zâmbesc, şi oamenii mă caută... atrag oamenii ca un magnet... pe stradă, la locul de muncă... pretutindeni.

De-aş scrie la un ziar, aş fi cea mai fericită din lume! Poate aş aduce zâmbetul pe buze oamenilor.

Gânduri senine şi zâmbete la purtător!

De-a râsu' plânsu'

Metrou dimineaţa devreme. Multă lume citeşte cuminte. Îmi place. Oamenii sunt preocupaţi de lectură.

Într-o lume nebună, nebună, nebună... e firesc să te abandonezi cărţilor.

Am impresia că nu mă mai regăsesc. Am impresia că lumea vede în mine o fraieră, ce poate fi cumpărată cu o cutie de bomboane. Îmi vine să râd şi să plâng. Nu mai ştiu ce trebuie să fac. Mă las purtată de vânt... timpul trece şi nimic nu mă mai mulţumeşte. Aş vrea mai mult... să fac mai mult... să-mi îndeplinesc vise.

Sunt găsită întotdeauna când este nevoie de mine. Apoi, pauză. Şi urmează o pauză lungă până la o altă ciocolată... pe care e accept din bun simţ sau pentru că nu am mai mâncat de mult ciocolată?!

Sunt credulă. Cred că oamenii chiar apreciază ce fac. De unde. Aş. Nici vorbă, nici pomeneală. Vor să îşi scoată ei pârleala, să pară şefi capabili şi alte cele. O fraieră le face treaba pentru o ciocolată, pentru că nu are tăria de a-şi apăra statutul, experienţa, bunătatea, pentru că nu ştie să spună "NU".

Oare mă voi imuniza vreodată la răutăţi, frustrări, bârfe şi ce o mai fi în jurul meu?!

Mă voi aprecia vreodată la propria mea valoare?!

Poate da, poate ba...

Drum...

Un gând... spre dor si spre frumos.

Ajunge, mângâie obrazul copilului rebel, zâmbeşte şi fuge. Îi e teamă să recunoască dragostea ce o caută şi este atât de aproape.

Clipă te roog, mai stai. Mai rămâi o clipă, doar o secundă şi spune-mi că e adevărat.

Timp, spune-mi că sunt de fapt un copil şi aş vrea să fiu în bancă şi să am vârsta lor, şi să fiu răsfăţat de un adult.

Da... gândul trebuie răsfăţat. Ca şi visul. Trebuie să am încredere în gânduri şi în vise.

Somn uşor, gând senine!

"Doi pe o banca"

Teatru... Emil Hossu si Catrinel Dumitrescu. Regia Tudor Mărăscu. Teatrul Nottara.

Dragoste... probleme de cuplu... Ea, disperata dupa stabiliate, dupa un barbat in viata ei, dragoste. El, aventurier... sex si atat. Fără obligatii. In final, el isi da seama ca isi iubeste foarte mult sotia.

Ea, ramane sa il astepte pe urmatorul barbat ce-i poate oferi iubire. Poate il gaseste.

"Doi pe o banca" este piesa unor tensiuni ascunse, aparent echilibrate. Urmarim, in fond, un joc al mastilor, o succesiune de confesiuni, care echivaleaza cu incercarea celor doua personaje de a crea porti durabile care sa-i lege, de a comunica efectiv.

Piesa este un love story original, despre doi oameni ale caror destine se intersecteaza intr-un parc, pe o banca, aparent din intamplare.

Dar cate astfel de intamplari amuzante, chiar ridicole, nu capata pentru noi, adesea, chipul Destinului? Mai ales cand este vorba de viata personala!

"Slogan" sau "Îndemn"

Am citit ceva ce mi-a plăcut şi mi-a atras atenţia.
Vi-l spun şi vouă: "E drăguţ să fii important, dar e mai important să fii drăguţ."
L-am zărit pe un perete dintr-un cabinet medical.
Am considerat că e un îndemn, DEMN (ador jocul de cuvinte) de urmat.
Gânduri senine tuturor!