Când vezi că micuța se liniștește doar în brațele tale, indiferent că o doare ceva, că vrea să fie ținută în brațeori că este foarte obosită,e imposibil să nu te gândești la ce va face când tu ești la serviciu. Mă simt neputincioasă și îmi este tot mai greu! Mai devreme sau mai târziu voi fi nevoită să revin în câmpul muncii. Chiar dacă aș lucra de acasă, tot aș fi nevoită să lucrez, să îi privez de atenția mea.
Am sufletul făcut țăndări!
Este o perioadă grea pentru mine... iar toate crizele, problemele și relele vin acum!
Simt cum o depresie ghidușă îmi dă târcoale, iar eu sunt atât de singură!
Caut soluții peste soluții, iar această frământare mă doboară fizic și psihic!
2 comentarii:
Imi pare tare tare rau .
Nu este o solutie pentru chinul in care te zbati .
Nu esti tu de vina.
-este din cauza locului unde te-ai nascut (aveai shanse egale sa fii sirianca, accidental nu a fost sa fie...)
-este din cauza societatii in care ai aparut (puteai fi egal Lady Diana din nefericire, nu esti/ai fost..)
- este din cauza vremurilor in care ai venit (putei sa vii pe la 1800 si nu mai alergai asa ... mergeai agale).
(rad amar cand ascult cateodata cantecelul clasic al copilariei mele"Noi in anul 2000 cand nu vom mai fii copii...o sa facem rahatul praf , un succes la export"
E normal sa vrei.
Nu e nimic de facut mai mult decat faci tu.
Ai multa vointa dar costurile sunt mari.(Sanatate,afectiune, armonie)
O maturizare dureroasa care sper din tot sufletul sa se termine cu o mangaiere divina care sa-ti aduca un pic de shansa.
Ca sa existe si o explicatie (pentru sot si copilasi)la zbaterea zi de zi...si lipsa ta de acasa inexplicabila si nemotivata.
Si pe mine ma asteapta patru ochisori plini de reprosh la usa cand deschid, sunt necuvantatoare ,dar imi ravashesc sufletul.
Cu durere in suflet cred ca in curand vei scrie povesti....pentru oameni mari. Imaginandu-ti cum ai vrea/fi vrut/ o sa vrei sa fie.
Si ca o data,sa incepi cu sfarsitul ,cum nu o fac multi,dar ca in copilarie intotdeauna ne-a placut intai felul 3 iar acum adulti nu ne mai poate opri nimeni.
@Petrisor:
Multumesc mult!
Da. Ai dreptate! Uneori vreau prea mult. Momente... apoi malinistesc sa astept pur si simplu, Si parca e mai bine.
:)
Trimiteți un comentariu