Drumul
Razele trandafirii au apărut încet pe bolta cerească. Vântul adia uşor, mângâind plantele una câte una. Foşnetul frunzelor era melodios. Păsările cântau, dând de veste că a sosit dimineaţa.
Iepuraşul s-a trezit voios, încântat că şi-a găsit partener de drum. A început să-şi facă toaleta. S-a spălat pe faţă şi pe dinţi cu rouă. Şi-a curăţat bine urechile, apoi şi-a aranjat codiţa pufoasă. După ce a verificat bocceluţa cu mâncare şi cu obiectele primite de la prieteni, a pornit în căutarea păianjenului Paj.
Prietenul său era pregătit.
– Bună dimineaţa! Ești gata pentru marea aventură? întrebă păianjenul.
– Am emoţii, dar sunt gata!, răspunse iepuraşul.
L-a așezat pe păianjen între urechi şi au pornit la drum. Nu îşi stabiliseră un traseu. Au pornit încotro au văzut cu ochii.
– Ce vreme frumoasă! Vreau să te întreb, iepuraşule, după ce ducem la bun sfîrşit călătoria, ne întoarcem aici, la prietenii noştri? rosti puţin îngrijorat Paj.
– Nu ştiu. Cine poate şti ce ni se va întâmpla pe drum? răspunse iepuraşul. Eu aş vrea să ne întoarcem, să le împărtăşim celor de aici tot ce am văzut şi am trăit.
În depărtare se zăreau dealurile. Nu era un traseu tocmai uşor pentru un iepuraş obişnuit cu viaţa la câmpie. Dar toate animalele aveau încredere în eroul poveştii noastre, ţinând cont că era călătoria vieţii lui.
Soarele îşi rotea razele cu măiestrie. Căldura devenea insuportabilă. Nici vântul nu mai adia.
– Parcă se aude susurul unei ape curgătoare, murmură iepuraşul.
– Ți-e sete, nu-i aşa? Cred că ar fi bine să poposim pentru prânz şi să ne recăpătăm forţele la umbra unui copac.
Au mai mers puţin. După un şir de arbori au descoperit un pârâu argintiu, strălucitor în lumina razelor de soare, ce şerpuia printre plantele de un verde diferit, printre grânele ce aşteptau să se coacă, prin pădurea întunecată şi pajiştile luminoase şi însorite. Iepurașul Smarald s-a aplecat şi a băut pe nerăsuflate din apa limpede şi rece.
– E aşa de bună apa aceasta, de parcă n-aş fi băut niciodată până acum.
– E precum o licoare. Apa este indispensabilă vieţii, mărturisi păianjenul, care tocmai se înfrupta pe cinste cu o insectă delicioasă.
– Mie îmi lipsesc deja prietenii lăsați în poiană, zise iepuraşul.
Nu au terminat bine de împărtăşit impresiile, când o umbră imensă se apropie de ei.
– Ce-i asta, ce-i asta? repetă iepurașul speriat, strângându-se de teamă.
Un vultur pleşuv, cu aripile deschise, se rotea deasupra iepuraşului. Era o masă gustoasă pentru o pasăre prădătoare înfometată.
– Nu te panica. Trebuie să faci ceva. Fugi, ascunde-te, strigă păianjenul Paj.
– N-n-nu a-a-am u-un-de, răspunse iepuraşul speriat, cu vocea tremurândă.
Fără să stea pe gânduri, întinse lăbuţele după bocceluţa cu obiectele dăruite de prietenii săi din poiană. Scoase oglinda dată de veveriţa cochetă şi o îndreptă spre soare. Oglinda reflectă lumina drept în ochii vulturului ce se apropia cu ghearele ascuţite spre iepuraş.
– Vaaai! Am orbit, strigă vulturul izbindu-se puternic de un copac din apropiere. Iepuraş netrebnic, pun eu mâna pe tine!
– Să fugim! Să căutăm o ascunzătoare. Hai repede, până nu-şi revine! bâigui Smarald.
– Mai am ceva de făcut, şopti păianjenul Paj. Du-mă aproape de vultur.
Smarald îi ascultă cererea. Odată ajuns lângă vulturul pleşuv, care îşi proteja ochii cu aripile, păianjenul i-a legat strâns picioarele cu un fir lipicios de pânză. A tors un fir cât pentru cinci pânze, dar a meritat!
– Ce se întâmplă? Nu se poate una ca asta! Lăsaţi-mă! Ajutor! Lăsaţi-mă! urla vulturul.
S-a zbătut cât s-a zbătut, dar nu a reuşit să se ridice. Aşa se întâmplă întotdeauna: cine sapă groapa altuia, cade el în ea.
Păianjenul s-a urcat repede în spatele iepuraşului. Smarald a fugit, şi a fugit, până a ajuns în dreptul unei stânci. Acolo s-a oprit, respirând cu pauze scurte şi dese.
– Trebuie să găsim o peşteră, o vizuină, ceva, orice. Sunt foarte obosit! Avem nevoie de un adăpost sigur, zise iepuraşul.
Prietenul Paj se uită atent de jur-împrejur şi exclamă fericit:
– Priveşte! O gaură destul de mare în stâncă! Pentru o noapte, cred că este suficient de ospitalieră, rosti mulţumit de ceea ce găsise.
– Minunat! Poate găsesc şi ceva de mâncare, adăugă iepuraşul fără vlagă.
Odată ajunşi în peştera cea mică, cei doi prieteni s-au aşezat într-un colţ potrivit pentru odihnă şi, cât ai număra până la zece, Paj şi Smarald s-au cufundat într-un somn profund şi binemeritat după atâtea emoţii.
Soarele îşi pregătea cortina. La orizont s-au aşternut petele de culoare ale unui maestru pictor: roz, violet, cenuşiu și bleu, făcându-i lunii semne discrete să apară din spatele dealurilor de diferite forme. Stelele s-au ivit rând pe rând, ca niște adevărate bijuterii cu diamante dintr-o comoară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu